The Devil’s (Un)Holy Trinity

Cred ca una din cele mai mari temeri ale mele este sa surzesc. Serios. Ideea de a nu mai putea asculta muzica niciodată ma înspăimânta mai mult ca orice. Muzica e totul, sunetele, melodiile nu pot fi înlocuite de absolut nimic. Chiar dacă orbești, tot mai poți “citi”, în ziua de azi sunt la mare moda audio book-urile. Dar dacă ai surzit, gata, s-a zis cu tine. Restul e tăcere, vorba aia. Am ales aceasta introducere pentru ca în rândurile care urmează ma voi referi la draga mea muzica, pe care dacă nu am putut sa o cant, am ascultat-o cu cea mai mare atenție și pasiune.

2013, deși nu s-a încheiat încă, mi-a oferit prilejul de a-mi întocmi deja un mini top al celor mai bune albume scoase pana acum. De unul din ele se leagă și cea mai trista veste a anului, despărțirea The Devil’s Blood, o formație mai mult decât preferata, devenita aproape fetiș, după experienta celor doua concerte trăite pe viu anul trecut. După socul inițial al vestii ca Selim a decis sa încheie acest capitol muzical din viata lui (gest pe care îl apreciez, îl înțeleg și admir la maxim), a venit anunțul ca ultimul album al trupei va fi lansat “postum” și ca se va numi “III:Tabula Rasa: Or Death And The Seven Pillars”.

TheDevilsBlood-TabulaRasa-2013

Eram cat se poate de curios de cum va suna ultimul testament audio al acestei trupe minunate. Cum orice minune nu tine decât 3 zile, și The Devil’s Blood nu a ținut decât 3 albume, dar așteptările pentru acest ultim album nu mi-au fost înșelate deloc.

“Tabula Rasa” est chiar acel album de încheiere al unui ciclu, dar care lasă în același timp și o portița către ce se va întâmpla după. E primul album pe care Selim se încumeta sa cânte și mi-am dat seama, chiar dacă nu de la început, cat de bine se potrivește vocea lui pe “I Was Promised a Hunt”, prevestind ce va fi pe albumul solo, după despărțire.

“The Thousandfold Epicentre” este un album monstru care și-a găsit continuarea perfecta în “Tabula Rasa”, o continuare fireasca, plina de atmosfera întunecata și plina de simboluri, atât de caracteristica albumelor The Devil’s Blood.

Muzica e magica de-a dreptul, te învăluie, te seduce prin versuri și mai ales prin solo-urile, uneori psihedelice, uneori atât de bluesy ale lui Selim. Ma bucur atât de mult ca trupa și-a încheiat cariera cu un album ca acesta și nu cu ceva super comercial, făcut la comanda doar pentru ca asa trebuie. Dar știindu-l pe Selim, banuiam ca nu va fi cazul de asa ceva.

Alt album pe care-l așteptam cu sufletul la gura a fost “The WIld Hunt” al deja controversaților, mult huliților, ultra comercialilor etc șamd Watain. O alta trupa foarte draga mie ce s-a hotărât la 3 ani după capodopera numita “Lawless Darkness” sa se întreacă pe sine și sa invoce din adâncul abisului întrupat maiestuosul “The Wild Hunt”, unul din cele mai personale albume ascultate vreodată.

Watain-The-Wild-Hunt-2013

Nici nu  s-a lansat bine albumul ca toată comunitatea universala de haters united s-a autosesizat din oficiu (nu ca le ceruse cineva părerea) și ca un grup de cate clevetitoare s-au apucat sa disece (din prea multa lipsa de ocupație, zic) pe toate parțile fiecare piesa a albumului, ajungând la concluzia ca este mediocru doar ca e prea bine tras și pentru ca nu mai e troo acelui black metal pe care toți îl știau. In opinia unora mai bine ramai plafonat 100 de ani într-un stil decât sa evoluezi, sa te dezvolți și sa încerci și altceva.

“The Wild Hunt” e un album ce-mi place enorm pentru ca mi se pare cel mai matur album de pana acum al trupei iar evoluția lor este uimitoare. De la demo-ul “Go Fuck Your Jewish God” și pana la ultima piesa de pe album, “Holocaust Dawn”, se vede de la o posta progresul pe care trupa asta l-a făcut și datorita căruia au ajuns unde sunt acum. Fiecare piesa, fiecare vers, fiecare strofa, te învăluie, te face părtaș la experientele descrise în cântece, la un moment dat chiar ai impresia ca intri cu bocancii în sufletului omului. Mie personal îmi plac lucrurile sincere și oamenii sinceri și poate de aceea acest album m-a cucerit din prima.

Pe lângă acest aspect mai este și premiera, în ceea ce-l privește pe Erik, de a utiliza vocea clean, lucru care ii reușește de minune, piese ca “They Rode On” sau “The Wild Hunt” fiind de-a dreptul impresionante. Albumul e foarte, foarte bine structurat, de la instrumentala “Night Vision”, parca luata de pe ultimul Dissection, la “All That May Bleed”, “The Child Must Die” și trecând prin cele doua “balade” menționate mai sus și pana la “Sleepless Evil” sau “Holocaust Dawn”, totul transpira întuneric, emoție, sinceritate, sânge și multa, multa pasiune pusa pe altarul “adversarului”, pentru ca acest album sa iasă asa cum a ieșit. I-am dat din start 10/10 și dacă ar fi după mine, Watain ar trebui sa se oprească aici, deja au scos cel mai bun album din activitatea lor de pana acum. Sa vedem însa ce surprize ne rezerva viitorul atât noua, fanilor, cat și lor, muzicienilor.

Ultima latura a sfintei treimi vine tot din Suedia și aparține tot orașului Uppsala, de unde se trag și Watain. In Solitude, ca despre ei e vorba, tocmai și-au lansat cel de-al 3lea album, “Sister”, pe numele sau adevărat din buletin, pe data de 27 septembrie AB.

in solitude sister

Asa cum am mai spus, îmi plac enorm trupele care vor sa inoveze, sa exploreze și să-și lărgească orizonturile muzicale și nu  numai. In Solitude face parte din trupele astea și după doua albume (foarte reușite, de altfel) ancorate în heavy metal-ul tradițional de inspirație optzecista, au dat naștere acestui extraordinar “Sister”, o combinație perfecta de gothic rock cu heavy metal, presărat din belșug cu mult occult rock. Surpriza majora (Erik, is that you ?) vine de la prima piesa, “He Comes”, o piesa acustica, izvorâta parca dintr-o pivnița gothica plina de fum din anii ’80, dar în același timp foarte moderna și foarte bine interpretata.

Vocea lui Hornper este inconfundabila, pustiul de 20 și un pic de ani neincetand sa (ma) surprindă cu talentul sau imens. Ca și In Solitude au atins maturitatea cu acest album se aude cu urechea libera din modul în care au compus piese ca “He Comes”, “A Buried Sun” (cu ale sale solo-uri de o frumusețe diabolica), “Lavender”, “Sister” sau “infernala” “Inmost Nigredo”, ce încheie apoteotic un album extraordinar de proaspăt și de misterios. Faptul ca băieții mai fac și altceva pe lângă In Solitude se vede din plin în cat de bine s-a perfecționat fiecare (tobarul Uno Bruniusson canta cu Procession iar frații Ahman formează cu Invidious nucleul Uppsala Metal Of Death).

Probabil ca erau multi cei care se așteptau la un al doilea “The World, The Flesh, The Devil” și care acum sunt atât de dezamăgiți ca In Solitude mai încearcă și altceva încât se refugiază în Amon Amarth. Cred ca “Sister” aduce un sound foarte proaspăt pe scena asta și asa saturata de rock/metal și nu m-ar mira ca suedezii sa stabilească deja un trend ce va fi urmat în viitorul apropiat de trupele de copy/pasteri.

Albumul se leagă extraordinar de bine și emana o super atmosfera oculta dar care nu este atât de explicita ca pe celelalte albume. Versurile, opera lui Hornper, sunt foarte interesante, poezii abstracte cu tente diabolice, dar nimic nu e oferit gratis, totul e subînțeles, textele păstrează misterul mesajului ascuns printre rânduri. Faptul ca pe album se folosesc multe instrumente cu un sunet aproape analogic face ca discul sa capete o căldura aparte care efectiv te cucerește încă de la prima ascultare.

Poate la fel surprinzătoare este și colaborarea cu Jarboe Living de pe “Horses In The Ground”, care da atât de bine mai ales pentru ca vocea ei misterioasa nu se intersectează cu a lui Pelle, ci fiecare își urmează unda proprie.  O alta colaborare de calitate este partea de chitara pe care o interpretează Pelle Forsberg de la Watain pe “Inmost Nigredo”, parte ce aduce un plus calitativ unei piese și asa deosebite și care reprezinta cea mai buna varianta de a încheia albumul.

Pe mine încă ma mira (și asta e de bine în ziua de azi) cum niște puștani de douăzeci și un pic de ani reușesc sa se întreacă din nou pe sine și sa scoată asa un album extraordinar, la numai doi ani după un alt disc foarte foarte reușit.

Ca și în cazul celorlalte doua albume de care am vorbit, “SIster” nu face excepție și se dovedește extrem de solid, matur și bine clădit, pentru mine neexistând nici o piesa care sa fie “mana moarta”, din contra, toate, fără excepție, sunt una și una.

Daca The Devil’s Blood nu mai exista nu e chiar asa o tragedie, caci In Solitude duc mai departe cu mândrie moștenirea lăsata de Selim și trupa lui, ei fiind continuarea perfecta a muzicii și credinței răspândite de olandezi.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s