Underground Metal Resistance Bucharest 16.11.2012 AB

Trei au fost motivele pentru care am decis sa ajung aseara in Ageless Club la Underground Metal Resistance si anume:

-urma sa ma ocup de standul de merchandise al lui Titus.

-ii promisesem lui Fenrir ca voi veni sa vad cum arata/suna Kistvaen live cu noul vocalist.

-vroiam sa vad la lucru noul val de trupe de metal extrem de la noi.

Afisul serii continea 4 trupe, de stiluri oarecum apropiate: Spinecrusher, Apa Simbetii, Kistvaen si Akral Necrosis. Urma deci sa fie thrash/black, death tehnic, suicidal black metal si black metal. Ce mai, seara promitea sa fie una plina de dans si voie buna.

Pentru mine, curiozitatile serii erau Spinecrusher cu un nou vocalist si o noua imagine si Kistvaen, cu tanarul Stege la voce. Pe Spinecrusher i-am tot vazut in ultima perioada, dar cu Andrei la voce si chiar eram curios sa vad cum suna cu Bony, frontman-ul din Snapjaw.

Instrumental trupa suna  bine, dar pe partea muzicala si de imagine nu mai sunt asa de impresionanti. Nu prea inteleg rostul machiajului mai mult amuzant decat razboinic si imi pare rau ca Andrei a trebuit sa plece din trupa, perioada cu el la voce fiind cea care  mi-a placut foarte mult. Nu vreau sa par carcotas, dar noul Spinecrusher nu-mi spune nimic, e doar o alta trupa de metal. Au cantat corect, un hibrid thrash/black la foarte mare moda acum afara, cu mici influente Slayer pe ici pe colo prin partile esentiale, au facut un cover Six Feet Under si cam atat. Daca vor sa evolueze in bine, ar trebui sa renunte la machiajul inutil care se potriveste mai mult unei trupe de copii  si sa se concentreze pe muzica pentru ca potenital au destul.

Dupa un mic change over a urmat Apa Simbetii, o trupa cam greu de incadrat intr-un stil anume dar care la baza are ceva death metal tehnic amestecat cu un pic de black metal. Nu suna rau, clar nu e un gen pe care sa-l ascult zi de zi, dar in general mi-a placut prestatia trupei si mai ales a lui Stege, desi consider ca stilul lui vocal se potriveste mult mai bine in Kistvaen.

Ce ma bucura mult e ca din ce in mai multe trupe tinere apar pe firmament, sa zic asa, trupe care daca se tin de treaba chiar ar putea sa scoata un material pe cd, pentru ca potential au.

Nu as vrea sa cred ca oamenii isi fac trupa doar pentru ca e o moda si da bine la CV. Stiu ca muzica e o pasiune in primul rand, un stil de viata pentru unii si ca in Romania , mai ales, nu se castiga multi bani din asta. Dar daca pui suflet si crezi in ceea ce faci, poti ajunge departe iar eu cred ca asta e si ideea din spatele conceptului Underground Metal Resistance lansat de Octav de la Akral Necrosis, sustinut si promovat de Mihnea Badea, Olivia si Cavalleria Events.

Se schimba iar portile, se mai bea niste bere, se mai socializeaza un pic, coafura rezista dupa atata headbanging si sta sa inceapa show-ul Kistvaen. Daca la concertul de saptamana trecuta din acelasi club audienta a fost minima, in seara de ieri micutul dar cochetul local s-a aglomerat vizibil, lumea probabil fiind curioasa si intrigata de afisul concertului.

La bustul gol de data asta, Stege si-a inceput recitalul de suicidal black metal cu aplomb si daruinta. Nu, nu sunt ironic, mi-a placut foarte mult ce s-a intamplat pe scena si mai ales CUM s-a intamplat. Fara un show spectaculos, fara machiaj, fara alte artifiicii, cei cinci baieti cu tendinte suicidale si-au etalat pe scena emotiile, frustrarile si sentimentele, facandu-ne, pe unii dintra noi cel putin, sa ne lasam invaluiti in atmosfera destul de sinistra si depresiva a muzicii Kistvaen.

Scopul muzicii e sa transmita un mesaj, o stare, o emotie, altfel nu-si are rostul. Muzica Kistvaen asta a facut, mi-a transmis ceva, am simtit in suflet pasiunea lor si m-a pus pe ganduri. Din nefericire iar am avut parte de niste mici probleme de sunet si chiar nu inteleg de ce nu se pot remedia din timp astfel de lucruri incat la momentul inceperii show-ului totul sa fie asa cum trebuie. Asta e un capitol pe care nu-l voi intelege niciodata dar pe care nu o sa-l dezvolt aici.

Nu mai vazusem Kistvaen de mult timp, de pe vremea cand au cantat cu Shining la Silver Church, deci nu stiam ca nu mai canta nici o piesa de pe albumul de debut, “Unbekante” si am ramas foarte placut surprins sa aflu la sfarsit ca tot set list-ul de vineri a fost complet nou. Printre piesele proprii s-a strecurat si coverul Ondskapt “Djavulens Ande”, o piesa foarte, foarte faina a unei trupe destule de controversate, dar apreciate in acelasi timp. Nu m-a mirat deloc sa aud cat de bine a iesit si ii felicit pe baieti pentru acest lucru.

Si cand toata lumea cazuse in butoiul de melancolie din cauza muzicii sau a alcoolului, a intrat pe scena ultima trupa a serii, Akral Necrosis, cu al lor black metal furios si pus pe harta.

Albumul de debut imi place foarte mult si ma bucur ca live baietii suna si mai bine, cu un Octav in zi de gratie (si de nastere ) si o sectie ritmica foarte buna – (Mishu/bass + Alex/tobe). Nu au lipsit piese ca “House of Slavery“, “Unveiling Deconstruction Part II” si deja mult prea cunoscuta, apreciata si ceruta “Slay The Whore”, cu al ei refren penetrant si repetat pana la obsesie:

“Slay, Slay the Whore,

Slay, Slay The Fucking Whore,

Kill Kill Kill!!! “.

Nu voi mai reveni la problema machiajului pentru ca se va spune ca am o obsesie, dar promit ca voi mai discuta despre asta cu alta ocazie, pentru ca pentru mine chiar e o problema:).

Per total a fost o seara extrem de reusita, organizarea a fost foarte buna iar trupele s-au prezentat bine si publicul prezent in numar destul de mare a apreciat acest lucru.

E clar ca astfel de evenimente trebuie sa se mai intample,  underground-ul romanesc are nevoie de asa ceva si sper sa se inteleaga ceva din asta. E nevoie de oameni tineri care sa se implice pentru ca, asa cum am spus, potential exista, trebuie doar cizelat si organizat.

Sper sa mai avem parte de un astfel de eveniment, o continuare fireasca a primei editii, care sa fie mai buna, mai resusita si mai bogata in trupe noi din underground.

Horns Up!!

Set list Kistvaen:

1.Dyssomnia

2.Ecstasy…

3. …Of Flesh

4.A journey In Cold Blood

5.Djavulens Ande

6.Emotional Holocaust

Encore:

7.Deepest Cut

Advertisements

The Tunnel at the End of the Light:The Devil’s Blood Live in Bucharest 03.11.2012

Una din trupele mele preferate a poposit la inceput de noiembrie la Bucuresti, pentru un show exclusiv. Fara opening acts, doar ei si muzica lor. Banuiam ca nu o sa nu fie doar un simplu concert, dar ce s-a intamplat aseara a intrecut toate asteptarile mele de fan The Devil’s Blood.

Anuntat de ceva vreme, ritualul se pare ca nu a reusit sa suscite prea mare interes in randul rockerimii locale, blazate sau saturate oarecum de puzderia concertelor ce s-au cam aglomerat in toamna asta. Poate si pretul biletului (66 de lei – sincer mie nu mi se pare mult deloc) sa fi fost cauza pt care prietenosul club Fabrica (tot ea saraca, fara de care nu stiu ce ne-am face) nu s-a umplut nici pe jumatate, numarul oamenilor platitori atingand incredibila cifra de 66. Intr-un fel, a fost mai bine, cei prezenti au trait ceva unic, cei care n-au venit au pierdut ceva unic.

Conform programului anuntat cu cateva zile inainte, in loc de opening act urma sa avem parte de un intro pus la cale de trupa, intro ce dura cam 0 ora si ceva, timp in care ei isi faceau ritualul lor propriu in backstage. In loc de intro, a fost un playlist divers, ce a inclus Funeral Mist, Beherit si multe alte bunatati mai mult sau mai putin “extreme”. Lume putina, atmosfera intima si nerabdare maxima, cam astea au fost atributele serii pana la inceperea concertului.

Un pic dupa ora 23.oo au intrat pe scena cei 6 muzicieni, manjiti si efectiv imbibati de sange. Imediat in sala s-a raspandit un miros dulceag, parca de fluturi de matase, combinat cu ceva tamaie care pe mine m-a dus imediat la mirosul mortii. Intrebat dupa concert de Serban ce ” continea” acel miros, Selim Lemouchi a recunoscut ca era o amestecatura ciudata: tamaie de la altarul din backsatge, sange  proaspat si hainele lor purtate doar in timpul ritualurilor live. Rezultatul? Mirosul mortii.

Cine a vazut live The Devil’s Blood stie ca ei nu comunica deloc cu publicul, nu pentru asta sunt pe scena, astfel ca piesele lor se inlantuie una dupa alta, fara intreruperi inutile, impresia fiind de continuitate, de ceva cursiv, o comuniune intre artist si muzica lui. Pentru ca TDB asta fac, ei nu canta atat pentru public, cat pentru ei insisi, este ritualul lor sacru pe care-l infaptuie pe scena, folosindu-se de sange, instrumente si gesturi pentru a comunica ceva. Mesajul este clar, el reiese din muzica si versuri. Sangele nu are darul de a soca, ci este folosit pentru purificare, pentru a scoate la iveala alter ego-ul muzicianului care pe scena, timp de o ora, nu este persoana normala cu care poti bea o bere dupa concert. El reprezinta doar o unealta de care se folosesc toate energiile si puterile universului lui invocate inaintea si in timpul ritualului de comuniune cu forta superioara al carei slujitor este.

Am trait muzica The Devil’s Blood ca intr-o transa, am simtit cum in mine se nasc sentimente de euforie, de extaz aproape mistic, totul culminand cu incredibila improvizatie din “Christ Or Cocaine”, cand efectiv am rupt lanturile si mi-am eliberat spiritul.

Majoritatea pieselor au fost de pe ultimul album, “The Thousandfold Epicentre” la care s-au adaugat piese de pe MLP-ul  “Come Reap” si de pe primul album, “The Time of No Time Evermore“. Trupa este extrem de bine inchegata iar faptul ca se “incapataneaza” sa cante pe amp-uri din anii ’60 ii face sa aiba un sunet extrordianar de cald, aproape analog, daca pot spune asa. Chitarile, 3 la numar, desi nu sunt “de firma” sunt atat de melodioase si de muzicale incat este o reala placere sa le asculti muzica live.

Se vede ca mastermind-ul trupei este Selim, el parca isi ghideaza colegii in timpul pieselor, pare ca le spune cand sa atace impreuna un acord sau cand sa-l astepte sa-si execute solo-ul prelungit si ei doar sa tina ritmul. Prezenta scenica a vocalistei,  Farida MOS, este impresionanta, ea aducand un plus de misticism cantecelor prin gesturile teatrale, prin vocea puternica si prin momentele cand ingenuncheaza in fata unui altar (simbolic, la Bucuresti,pentru ca nu puteau sa-l ia in avion) pentru a se ruga.

Seara de sambata nu s-a terminat nici pe departe imediat, caci dupa concert formatia a cerut un afterparty si astfel cine a vrut a putut sa stea la o vorba cu membrii trupei sau sa-si ia niste autografe pe cd-urile fie cumparate de la stand fie aduse de acasa.

Una peste alta a fost un ritual extrem de interesant, o seara magica si inca un eveniment reusit marca Hatework. Avem nevoie de astfel de evenimente si e bine ca ele au inceput sa se intample mai des, asa cum a fost cum 2 sapt  un alt ritual, al finlandezilor de la Arktau Eos.

THE DEVIL’S BLOOD LINE UP:

SL/TDB/A-O

F/TDB/MOS

B/TDB/BAL

R/TDB/PDA

J/TDB/LBS

T/TDB/DVL

SET LIST:

1.THE HEAVENS CRY OUT FOR THE DEVIL’S BLOOD

2.THE MADNESS OF SERPENTS

3.HOUSE OF 10.000 VOICES

4.ON THE WINGS OF GLORIA

5.RIVER OF GOLD

6.SHE

7.THE THOUSANDFOLD EPICENTRE

8.THE TIME OF NO TIME EVERMORE

9.CRUEL LOVER

10.CHRIST OR COCAINE

Best albums of 2012 AB. So far, so good: (OFERMOD, MARDUK, DEGIAL, THERION)

Asa cum am anuntat cu surle si trambite in post-ul de inceput al acestui blog minunat, imi voi exprima niste pareri personale, deci pur subiective, despre unele albume aparute anul acesta, albume care si-au lasat amprenta adanc intiparita pe “retina” mea muzicala. Nu am fost si nici nu voi un “critic” muzical  in adevaratul sens al cuvantului (las asta in seama adevaratilor din presa de specialitate romana-hahahaha) dar punctul meu de vedere e cel al unui ascultator avid de muzica, deci am tot dreptul sa ma pronunt.

Nu ma cantonez intr-un anumit gen muzical, ba dimpotriva, spectrul preferintelor mele este destul de variat, de la black la death, trecand prin occult retro hard rock si de ce nu, chiar gotic. Dar sa vedem care sunt albumele ce m-au marcat pana acum anul acesta, intr-o ordine aleatorie:

MARDUK – “SERPENT SERMON” – CENTURY MEDIA

DEGIAL – “DEATH’S STRIKING WINGS” – SEPULCHRAL VOICE

DENIAL OF GOD – “DEATH AND THE BEYOND” – HELLS HEADBANGERS

JESS AND THE ANCIENT ONES – S/T – SVART RECORDS

THERION – “LES FLEURS DU MAL”

DORDEDUH – “DAR DE DUH” – PROPHECY PRODUCTIONS

OFERMOD – “THAUMIEL” – SPINEFARM RECORDS

Cum cei din urma au fost intodeauna cei dintai asa voi incepe cu noul disc Ofermod, un album sugestiv intitulat “Thaumiel“, adica in Kabbalah iudaica  “gemenii lui dumnezeu” sau “dualitatea fortelor opuse lui dumnezeu”. Nu voi intra in detalii pentru ca nu ma pricep la asa ceva iar a bate campii nu are rost.

Albumul e proaspat, a aparut de cateva zile, lansat de casa finlandeza Spinefarm, un lucru oarecum surprinzator daca ne gandim la roster-ul acestei case si la faptul ca pana acum Ofermod erau sub contract cu Norma Evangelium Diaboli, un nume de referinta in lumea metalului blasfemic. Dar poate acum ei vor avea o raza mai mare de actiune si vor ajunge la mai multe urechi datorita faptului ca Spinefarm sunt distribuiti de Universal Music. Sa mai spuna cineva ca metalul extrem e numai in underground:).

Dupa o mica pauza de cam 4 ani de zile, iata ca formula invingatoare M.Belfagor si Tehom revine din nou in forta cu acest album, compus din 8 piese ce se intind pe o durata de aproximativ 50 minute. Asa cum ne-au obisnuit, cei de la Ofermod nu canta despre flori si peisaje idilice, dar canta tousi despre dragoste. O dragoste poate putin bizara, pentru fata intunecata a omului si a vietii, o dragoste ce se transforma in adoratie pentru Diavol si ura fata de divinitate. Inutil sa precizez ca tot conceptul lui “Thaumiel” se bazeaza pe filosofia magiei anti-cosmice, pornind de la tilurile pieselor si terminand cu versurile si lay-out-ul booklet-ului. Poate este un trend, poate nu, dar de la o vreme incoace acest tip de “Orthodox Religious Metal of Death” prinde tot mai mult si din ce in ce mai multe trupe, din diverse colturi ale lumii se arata interesate de aceste aspecte ale vietii spirituale.

Dupa pauza pe care au folosit-o pentru concerte si colaborari cu alte trupe, Ofermod inventeaza in 2012 continuarea logica a lui “Tiamtu“, un album mai matur, mai rafinat si mai bun. Stilul este acelasi, greu, apasat, riff-urile sunt din ce in ce mai spre death metal, iar vocea lui Tehom este incredibila, de multe ori acesta lasa impresia ca a inregistrat partile vocale in timp ce avea crize profunde de posedare diabolica (asta ca sa nu spun ceva mai rau:) ). Astfel, pe langa obisnuitele tipete si growl-uri tipice genului, avem momente de clean vocals, ca un fel de incantatii ce te duc imediat cu gandul la o vocea unui preot ce oficiaza o slujba, cel mai probabil neagra (vezi “Undead Moon”, piesa pe care apare ca guest vocalist alt om “in toate mintile”, Nicklas Kvarforth).

Omul responsabil cu toate instrumentele, Micayah Belfagor s-a descurcat de minune si de data aceasta, tobele sale trecand de la blast beat-uri furioase la pasaje lente, aproape doomy,ce contribuie din plin la atmosfera sinistra si lugubra a albumului.

Thaumiel” degaja  prin toti porii sai o atmosfera mistica,  morbida,  cu iz de cripte umede si intunecate, data de clapele inteligent folosite sau de corul macabru cu iz malefic ce razbat din piese ca “Sisters of Rapture and Pestilence”, “Calling of Setnacht Twofold Triunity”, “Undead Moon” sau “Chosheckh En Sof”.

Efortul celor doi suedezi este cu atat mai apreciabil cu cat a devenit din ce in ce mai greu sa scoti un album decent in perioada aceasta, datorita multitudinii de trupe, de curente, de mode. Decat sa scoti albume dese, proaste si neinspirate, mai bine astepti  momentul oportun cand inspiratia atinge apogeul si lanzezi “urgia” asupra omenirii. Asta  a facut Ofermod si ce a iesit se aude in “Thaumiel“.  Un album solid, variat, care pe mine cel putin m-a atins de la prima ascultare.

Line Up:

M.Belphagor – toate intrumentele

Christian Larsson – bass

Tehom – voce, chiatra

Tracklist:

1.Sisters of Rapture and Pestilence

2.Black Gate

3.Calling of Setnacht Twofold Triunity

4.Undead Moon

5.Prayers Unto Warped Eternities

6.Chosheckh En Sof

7.Chained To Redemption

8.Via Noctis:Veil of Gargophias

Dordeduh in concert la Bucuresti, 27.10.2012 AB

Dordeduh, un nume din ce in ce mai vehiculat in ultimul timp. De ce? Simplu. Pentru ca tocmai au lansat primul album si pentru ca urmau sa cante la Bucuresti dupa o pauza de aproape 2 ani de zile. Niciodata, cred, o lansare de album a unei trupe romanesti de metal extrem nu a suscitat atata interes pe cat a facut-o anuntul ca DDD se pregateau sa lanseze urmarea fireasca a EP-ului “Valea Omului” anul acesta, sub egida Prophecy Records. Iar anuntul unui mini turneu romanesc a picat exact la fix pentru cei ce vroiau sa vada la lucru trupa lui Hupogrammos et Co.

Unde va avea loc concertul? In Fabrica spuneti? Pe ce data, va rog? Aaa, pe 27, e perfect, pica sambata, deci putem sta mai mult. Si cat e biletul? 35 de lei in avans si tot atat la intrare? Pai e perfect, merci mult, ne vedem acolo. Si, sa vezi si sa nu crezi, am stat la coada la intrare in seara de sambata, pentru ca, spun cat se poate de serios, chiar ERA coada, dragii mei. Si nu la sfintele moastele datatoare de sperante false si iluzii desarte (aia era vis a vis si va mai continua pana marti, bucuresti, coafura rezista), ci la biletele de intrare in Fabrica.

Line-up-ul serii se anunta super promitator, cei de la Sunset in the 12th House aveau sa deschida show-ul, urmati de trupa timisoreana Nomega, iar last but not least, DDD inchideau cercul magic al serii bucurestene. Prevazut sa inceapa la 19.30, concertul a avut o mica intarziere datorata unui soundcheck prelungit, dar asta nu a fost un impediment major si, imediat ce s-a putut intra, lumea a umplut micuta dar primitoarea sala din club.

Despre Sunset nu stiam eu prea multe, nu mai avusesem placerea de a-i vedea sau asculta asa ca spiritul meu era curios sa vada (auda, mai bine zis) despre ce era vorba. Singurul lucru stiut era ca trupa continea cam o jumatate din DDD, adica Edmond, Sol Faur si Ovidiu la percutie. Si surpriza fost mare si placuta. Un post rock/metal, interpretat in forta dar cu melodie, aproape fara voce, s-a revarsat de pe micuta scena si m-a invaluit timp de 4 (?) piese.

Am inteles de la un prieten ca noul album se va numi “Mozaic” si va fi lansat ulterior. Sincer, de abia astept sa-l cumpar, desi probabil muzica nu va mai suna la fel “acasa” asa cum a sunat aseara live. Sunet foarte bun, interpretare impecabila si melodie cat curpinde (ma repet, dar asa este. Mi-a placut teribil dialogul percutie/tobe de pe primele doua piese). Edmond anunta ultima piesa si gata, baietii fug sa-si traga sufeltul si sa se schimbe pentru ceea ce avea sa fie momentul culminant al serii.

Intre timp, pauza de adapat si de socializat un pic, dupa care urmeaza Nomega, o trupa tanara  de stoner/post rock din Timisoara. Sincer, dupa muzica celor de la Sunset, nu mai aveam rabdare de inca o portie de post rock asa ca am cam numarat minutele pana sa se termine concertul lor. Asta nu inseamna ca nu au sunat bine, ba din contra, dar nefiind stilul meu preferat de muzica, as fi preferat sa dau FFW. Sunt convins ca, intr-o alta ocazie, as aprecia mai mult muzica lor, mai ales ca au ce arata. Si, apropos, am ramas placut surprins sa vad ca Nomega au editat si un split pe LP, scos in Germania, ceea ce pentru o trupa romaneasca (si de underground, pe deasupra) nu e chiar putin lucru.

Inca o pauza, “pardon, pardon”, am ajuns in fata de tot si astept sa inceapa concertul. Ma uit intrebator in spatele meu si vad ca sala e aproape full, ceea ce ma bucura nespus. Si, dupa un mini sound check de rigoare, se incepe in forta cu “Pandarul”, urmat de “Cumpat”. Poate o mica problema de sunet, dar clar una mare de echilibru, micuta scena din Fabrica nefiind destul de incapatoare pentru cei sase membri DDD si intrumentele lor. Asta ma face iar sa ma gandesc cu ciuda ca nu avem (si) o locatie ca lumea care sa primeasca si trupele ce au nevoie sa se desfasoare pe scena. Fabrica e nemaipomenita, bine ca exista, fara ea chiar nu stiu ce ne-am face, dar uneori nu e de-ajuns. (ca o mica paranteza, sa vad eu cum o sa incapa The Devil’s Blood saptamana viitoare, ca si ei sunt 6).

Trecem peste toate astea si revin la concert. Pentru mine, muzica DDD e ceva mistic, o evadare din realitatea imbecila in care traiesc, un mod oniric de ma teleporta pe culmi muntoase batute de vant si carari acoperite de frunze din paduri intunecate. Combinarea elementelor folclorice melodioase (tambal, toaca, voce) cu agresivitatea black metal-ului fac din muzica DDD un mod perfect de a calatori intr-o lume arhaica, poate imaginara, dar foarte plina de viata si de spiritualitate.

Trupa a cantat practic tot albumul “Dar de Duh”, pentru moment neavand si alte piese disponibile, dar show-ul a fost exceptional. Conexiunea dintre cei sase membri este foarte puternica si, fara a presta un joc de scena deosebit (exceptie face Alina, al carei headbanging furios in spatele clapelor este de mare efect ) grupul emana o siguranta si o forta  uimitoare. Momentul incredibil cand publicul a preluat batand din palme ritmul hipnotizant de la sfarsitul piesei “Jind de Tronuri”a fost magic, stabilind si legatura dintre trupa si cei prezenti in sala. Ultimele doua piese au fost “Flacararii” si “Dojana”, ultima necesitand si un mic efort din partea lui Edmond si al Alinei pentru a putea sufla cum trebuie in cele 2 tulnice pe care le-au adus cu ei.

Indata ce show-ul s-a terminat, am ramas cu un sentiment de bucurie si de implinire in suflet, intai pentru ca  in sfarsit am vazut live aceasta trupa si apoi pentru ca muzica lor, atat pe vinyl, dar mai ales in concert, imi transmite acea stare de evadare de care vorbeam mai sus. O experienta deosebita (atat auditiva cat si imaginara) care sper sa se repete atunci cand va fi momentul potrivit.

Artmania 2012: O cronica sumara: A Doua Zi: 11.08.2012

Dupa minunata seara de vineri, a urmat o binevenita noapte de recuperare si odihna pentru ca pe la orele pranzului trebuia sa o luam de la capat, de data aceasta in compania doom death metal-ului funebru. Pe scena din Piata Mica avea sa se produca Abigail, una din putinele trupe de funeral doom de la noi (daca nu singura). Desi activeaza de 18 ani, Abigail nu a reusit pana acum sa-si lanseze un album de studio, discografia lor constand in doar trei Ep-uri, ultimul aparut anul trecut si sugestiv intitulat “It Is The Night I Fear”.

Faptul ca la aceeasi ora pe scena mare cantau Alternosfera (cine-s astia??) a facut ca la Abigail sa se stranga, din pacate, doar o mana de oameni, dar cei care au fost prezenti nu au avut ce regreta. Trupa suna foarte bine, formula actuala (Mihu-voce, R-chitara, Vlad-chitara, Alex-bass, Mirel-tobe si Cristi-keys) este una solida, inchegata si de la show la show mi se pare ca se indreapta intr-o directie din ce in ce mai buna. Singurul aspect oarecum frustrant este ca nu au inca un album de studio, dar sper ca acest lucru sa se intample cat mai repede. Parerea mea.

Show-ul a durat aproape o ora si a cuprins pe langa piesele “consacrate” de pe ultimul EP (“Astral Sleep”, “It Is The Night I Fear” si “Sweet Cruelty”) si doua piese vechi, “Sonet” si “Bitterness…Tears”. Impresia mea generala a fost cea a unui concert reusit, dar din pacate publicul prezent a fost mult prea apatic si complet blazat. Sa fi fost de vina ora “matinala”, caldura, berile baute cu o seara inainte? Nu-mi dau seama, dar stiu ca trupa asta merita cu certitudine tot suportul pentru ceea ce a facut si face in segmentul, restrans ce-i drept, doom/death metal de la noi.

Odata terminat concertul Abigail am dat o tura prin Piata Mare sa vad cu ce se mananca Poets Of The Fall, de care nu auzisem pana atunci decat o data, cand am citit undeva ca le-a preluat Shining o piesa (cand vine vorba de Kvarforth nu ma mai mira nimic). Plictiseala mai mare nu a fost nici macar la Epica, cu o seara inainte, muzica finlandezilor fiind complet searbada si aproape “gay”, dar cu toate astea publicul (in mare parte feminin, evident) prezent in fata scenei tipa si aclama cu vehementa. Am facut stanga imprejur si, impreuna cu grupul nebun si frumos de prieteni ne-am indreptat spre terasele din zona spre a savura niste “gulerate” la trecerea timpului.

Care, fie vorba intre noi, a trecut foarte repede si ne-am trezit ca sta sa inceapa show-ul celor de la Edguy, o trupa germana de heavy power  pe care vroiam s-o vad, mai ales din curiozitate, pentru ca este considerata una din trupele de top pe felia lor iar vocalistul Tobias Sammet este un muzician foarte prolific si apreciat, fiind implicat intr-o multime de proiecte de succes. Ca niste nemti ce se respecta, Edguy au sunat brici, au facut show si si-au interpretat partitura ca la carte, spre satisfactia rockerilor prezenti in numar destul de mare.

Mie unul nu prea mi-au spus nimic, desi nu le pot nega profesionalismul. Nu imi pare rau ca i-am vazut, pentru ca e bine sa-ti largesti orizonturile muzicale ori de cate ori ai ocazia, chiar daca trupa de pe scena nu e printre favoritele tale. So, cam o ora cat a durat reprezentatia rockerilor nemti ce-si promovau noul album “The Age of the Joker”, am combatut niste Guiness si l-am pescuit iar pe Aaron Stainthorpe, de data asta la pachet cu Hamish Glencross pentru niste poze.

Odata terminat show-ul Edguy, ne-am facut loc dand din coate catre fata scenei pentru ca se apropia momentul cel mai asteptat al zilei, reprezentatia My Dying Bride, unul din principalele motive pentru care am venit la festival. Faptul ca ii mai vazusem de doua ori nu a contat, pentru ca un show MDB e special de fiecare data si trupa suna foarte bine live.

Ca va fi un concert memorabil, nu ma indoiam nici o clipa, dar cand  show-ul incepe cu “Your River”, inseamna ca te pregatesti de ceva grandios. Timp de douasprezece piese, MDB ne-au plimbat din trecut in prezent si inapoi cu usurinta pe care  numai cei 22 de ani de experienta ti-o poate da.

Soundcheck-ul din timpul zilei nu a fost facut degeaba, trupa a beneficiat de un sunet extraordinar de clar, fiecare instrument s-a auzit impecabil iar vioara lui Shaun Macgowan a fost cireasa de pe tort si mi-a amintit in permanenta de sunetul primelor albume poate demult uitate de unii dintre noi.

Setlist-ul a fost variat, bogat si apreciat de un public care a venit in numar destul de mare sa vada o trupa marcanta a scenei doom metal, o trupa care, desi pentru a 3a oara la Sibiu, are inca o imensa armata de sustinatori pe care stie sa-i rasplateasca asa cum se cuvine. Prestatia lui Aaron a fost din nou de exceptie, acesta traind in stilu-i caracteristic fiecare vers, fiecare strofa, fiecare piesa.

Seara de 11 august s-a incheiat intr-o maniera epica, pe acordurile “The Dreadful Hours” si astfel s-a tras cortina peste doua seri magice si peste un festival din ce in ce mai bun.

Setlist My Dying Bride:

1.Your River

2.Bring Me Victory

3.Like Gods Of The Sun

4.From Darkest Skies

5.The Prize Of Beauty

6.Thy Raven Wings

7.For You

8.She Is The Dark

9.To Remain Tombless

10.The Cry Of Manking

11.My Body, A Funeral

12.The Dreadful Hours.

Artmania 2012: O cronica sumara: Prima zi – 10.08.2012

Recunoscut deja ca unul din festurile de traditie din Romania, Artmania 2012 si-a consumat a saptea editie anul acesta intre 10-11 august la Braila. Glumesc, s-a tinut tot in Pta Mare din Sibiu,Transilvania.

Asa cum ne-am obisnuit pana acum, line up-ul a fost destul de variat, pe langa gothic metal-ul casei, servit anul acesta in uniforma de french maid de Trail of Tears, Epica si Delain, oamenii prezenti in numar mare in Piata au savurat si o portie deathglam marca Deathstars, condimentata cu ceva punk rock de la bunicii Die Toten Hosen, impreuna cu rock alternativ (Poets of the Fall), heavy power german cu tipul ala Ed si ca desert, bomboana de pe tort  a fost pusa de regii neincoronati ai doom metal-ului depresiv (ce pleonasm), ladies and gents, elvis has left the building, please welcome My Dying Bride.

Principalele atractii pentru mine au fost, pe langa fetele frumoase si berile gustoase, trupa Abigail care a performat pe scena din Piata Mica , Deathstars, Die Toten Hosen si My Dying Bride pe scena principala, trupe asupra carora imi voi concentra atentia in randurile ce urmeaza.

Prima zi a festului, vineri, a inceput furtunos cu niste beri si alte bauturi racoritoare pe baza de alcool caci bucuria revederii cu niste prieteni dragi a fost prea mare si trebuia sarbatorita cum se cuvine, astfel ca la ora concertului nu mai puteam bea decat apa, pentru hidratare:). Grupului nostru frumos si nebun i s-a adaugat un cuplu de suedezi la fel de nebuni si frumosi, Maria si Kalle, mari amatori de Ciuc si “Tate”, acestea fiind primele si singurele cuvinte invatate si repetate pana la obsesie.

Dar sa revin la Artmania. Trupa de sacrificiu a fost Trail of Tears, o trupa norvegiana de (ati ghicit, evident) gothic metal pe care nu am mai ascultat-o de la  “Profundaemonium”, aparut parca prin 2000 si care mi-a placut destul de mult incat l-am cumparat (si acum vreau sa-l vand, dar nu reusesc). Nu prea stiam la ce sa ma astept de la ei, dar, spre surpriza mea,  norvegienii s-au descurcat mai mult decat onorabil, au incalzit atmosfera prin duetul celor doi vocali Ronny Thorsen si Cathrine Paulsen, aflati in forma mare si pusi pe cantat. (ca fapt divers am aflat ca unul din membrii trupei – cred ca nu vocalista – a agatat 2 curvete dupa concert iar acestea i-au furat i-pod-ul. In your face, sucka:)) ).

Dupa recitalul Trail of Tears, care a durat circa 30 minute, pe scena au inceput pregatirile pentru prima atractie a serii, suedezii de la Deathstars. Le stiam muzica bine dar nu-i mai vazusem live niciodata  (decat pe youtube) astfel incat curiozitatea mea atinsese cotele maxim admise. Un alt motiv pentru care doream sa-i vad era ca unii membri Deathstars aveau legaturi destul de serioase cu scena black metal suedeza,vocalul Andreas “Whiplasher” Bergh si chitaristul Emil “Nightmare Industries”  Nodtveidt activand cativa ani buni in Swordmaster, iar Emil a cantat live in trupa fratelui sau mult mai cunoscut, Jon Nodtveidt, mastermind-ul si geniul din spatele conceptului Dissection, ulterior fiind si producatorul albumului de adio al trupei, “Reinkaos”.

Concertul suedezilor a inceput cu mici probleme tehnice astfel incat prima piesa, “Blitzkrieg”, s-a auzit cam incet si cam prost, dar din fericire totul s-a remediat destul de repede si cei cinci death glameri au putut presta un show energic, presarat in micile pauze dintre piese cu multiple aluzii sexuale din domeniul BDSM-ului. Un exemplu elocvent de dragoste in viziunea lui Whiplasher este modul legendar in care a descris cum trebuie sa “distrugi” frumoasele fete suedeze si sa le manjesti parul blond cu sange. Evident era vorba de piesa “Blood Stains Blondes”. Ironia sortii face ca cei doi suedezi de care v-am povestit sa auda aceasta minunata poveste de dragoste si sa se indigneze la maxim. Ii inteleg perfect, mai ales ca Maria se incadra cu totul in profilul “victimei” descris mai sus.

Lasand la o parte acest moment emotionant de misogin, show-ul a continuat si a fost unul pe cinste, trupa fiind in mare forma si cu chef de cantat. Carisma lui Whiplasher a facut miracole, iar acesta, cu look-ul sau de homoeroticus a tinut in permanenta legatura cu publicul , principalul ordin fiind “Scream!!!”, cei cativa mii de oameni supunandu-se cu placere. Din setlist n-au lispit piese clasice ca “Blitzkrieg”, “Cyanide”, “M.E.T.A.L”, “Chertograd”, “Blood Stains Blondes” si “Death Dies Hard”. Din pacate pentru mine, dupa circa 40 de minute show-ul s-a terminat brusc, iar suedezii, desi chemati frenetic pentru bis, au parasit scena pentru a face loc unui grup de gothic metal cu nume epic.

Pauza de bere/jagger/apa/limonada, ba chiar si de o poza cu Aaron Stainthorpe pe care l-am pescuit prin piata si cu care am discutat ultra lejer despre ultimul EP My Dying Bride.

Nu sunt multe de spus despre concertul Epica deoarece nu am stat in zona scenei si oricum nu stiu nimic despre trupa asta, decat ca are o vocalista foarte frumoasa, Simone Simmons.

Ultima atractie a primei zile a fost, evident, legenda punk-ului german Die Toten Hosen. La ora 22.00 fix, in acordurile celebrei piese “You’ll Never Walk Alone” a lui Gerry & the Peacemakers, cei cinci dusseldorfieni (ha, ce tare e asta) au intrat pe scena si au dat drumul la distractie si topaiala. Ce poate fi de spus despre acesti punk-eri legendari? Nimic de rau, in orice caz. Campino, la cei 50 de ani pe care nu-i arata deloc, a fost incredibil doua ore cat a durat concertul. A topait dintr-o parte in alta a scenei, a coborat in public sa ude cu un pistol cu apa oamenii din fata scenei, a sarit, a vorbit aproape numai in germana de noi astia, vorbitori de limbi mai normale nu am inteles nimic si ne intrabam unii pe alti despre ce e vorba. Nu au lipsit piese cunoscute ca “Pushed Again”, “Bonnie and Clyde”, “Hier Kommt Alex”, “Wunsch DIR was”, “Should I Stay or Should I Go” (cover The Clash) sau “Blitzkrieg Bop” (cover Ramones).

Dupa o ora si jumatate baietii s-au retras de pe scena, dar la insistentele publicului au revenit pentru a canta pana cand li se va taia curentul, ca sa-l citez pe Campino, dar n-a fost chiar asa, la miezul noptii nemtii incheind apoteotic cu “Schonen gruss aufwiedersehn”, “Zehn Kleine Jagermeister” si “You’ll Never Walk Alone” (cantata live de data asta) o seara magistrala petrecuta impreuna cu prietenii intr-un oras superb.

Preaching the Serpent’s Sermon:Marduk live Bucuresti 05.09.2012

Asteptat cu mare interes, turneul Serpent Sermon 2012 a ajuns si la Bucuresti in data de 05.09. AB.. Inca inainte de a avea loc, concertul a fost precedat de niste controverse stupide legate de amenintarile proliferate pe internet de un grupuscul obscur si inutil, numit “de veghe patriei”, al carui motto este “moarte lumii noastre” (sic!). Nu vreau sa mentionez  aceasta grupare haioasa prea mult, dar pentru cei ce nu stiu,voinicii nostri au postat un comunicat in care se plangeau ca o trupa de satanisti neo nazisti va ateriza in tarisoara noastra bastion al cre(s)tinismului ortodox si ca ei nu pot tolera asa ceva si drept urmare vor veni la concert sa-i altoiasca pe cei de la Marduk si sa-i trimita inapoi la ei acasa sa se joace acolo cu crucile lor intoarse, nu aici la noi, in gradina domnului. Concluzia? Publicitatea negativa e de o mie de ori mai eficienta decat orice alta publicitate, astfel ca in seara de 5 septembrie clubul Fabrica a fost neincapator pentru cei peste 320 de oameni veniti sa vada 2 trupe de mare calibru, Immolation si Marduk.

Organizat de Hatework si Asociatia Manifest, concertul avea toate premisele sa fie unul memorabil, din cel putin trei motive:

a).Prezenta pe aceeasi scena a doua trupe de legenda a metalului extrem, Immolation si Marduk.

b).Marduk au lansat in aprilie albumul Serpent Sermon, un monstru cu 10 capete ce va deveni cu siguranta un album de referinta in istoria black metal-ului.

c).Renumele organizatorului roman (Hatework) si al celui polonez, (Massive Music).

Inapoi la concert? Asa zic. So: Bocanci? Check. Tricou negru cu mortaciuni? Check. Aparat foto? Check. Odata indeplinite conditiile am pornit spre Fabrica, unde am ajuns pe la ora 6.30, tocmai la jumatatea recitalului primei trupe de deschidere, Heaving Earth, un fel de Immolation la scara mai mica dar o trupa care promite foarte mult. Nu voi insista prea mult asupra formatiilor din deschidere deoarece de data aceasta nu au prezentat un interes deosebit pentru mine, ba din contra. Dupa prestatia cehilor urmau la rand Forskaen Wolrd, o trupa franceza cu un singur album la activ, scos in 2012, “As Time Reflects Our End”. In momentul urcarii trupei pe scena am crezut ca vom avea parte de un adevarat masacru black metal, aspectul  vizual al francezilor fiind unul tipic genului: corpsepaint, haine sfasiate, tepi etc. Cand colo, surpriza majora (si neplacuta): din boxe se scurgea un metal oribil, o combinatie de thrash/death/black cu o doza imensa de “core” la sfarsit. Infiorator!!! Am dat pe gat cateva beri ca sa pot rezista “orgiei” sonore, cu speranta ca se va termina repede. Si din fericire s-a terminat. Urmau la rand spaniolii de la Noctem. Ascultasem in aceeasi zi 2 piese pe YouTube sa-mi fac o idee despre muzica lor si nu mi s-au parut rai, doar un copy paste Behemoth din perioada noua. Si cam asa au fost, incepand cu vestimentatia si terminand cu interpretarea. Spaniolii au bagat bine, se vede ca stiu sa cante, dar prea seamana cu polonezii si incearca sa-i imite cu orice pret dar pentru ca muzica lor nu-mi “trezea” nimic, am iesit pe hol, la racoare si la o vorba si am asteptat cuminte sa urce pe scena Immolation, pe care doream enorm sa-i vad, asta mai ales dupa ce mi-am vandut toate discurile pe care le aveam cu ei:).

Si, pe romaneste, Immolation au rupt. Sunetul a fost brici, ca pe disc, muzicienii au avut chef de cantat iar setlist-ul a fost unul de vis. Nu credeam sa aud vreodata live la Bucuresti piese de pe “Dawn of Possession”, “Failures for Gods” sau “Close To a World Below”, albume care mi-au placut foarte mult la data aparitiei lor. Reactia publicului a fost de exceptie, dovada ca Fabrica era 99,9% plina iar rockerii au facut stage diving, pogo sau doar au ascultat cu nostalgie si bucurie piesele interpretate de Ross Dolan & Co. Datorita faptului ca era deja tarziu si mai urma si Marduk, Immolation nu au mai zabovit si pentru bis, desi o mare parte a publicului venita special pentru ei l-a cerut cu destula insistenta.

Exit death metal, enter satanic black metal. Dupa iesirea americanilor de pe scena au inceput pregatirile pentru principalul show al serii. Din cauza unor mici probleme tehnice aparute in chiar ultimele clipe, Marduk a intarziat un pic mai mult decat era planificat, dar acest lucru nu a facut decat sa sporeasca si mai mult curiozitatea si nerabdarea de a-i vedea pe scena. Trebuie sa mentionez aici, (desi e foarte greu pt cine nu a fost in acea seara sa-si dea seama), senzatia ireala, de transa religioasa, oculta, pe care am trait-o asteptand trupa in timp ce din boxe se revarsa o slujba ortodoxa (sau catolica, dupa gusturi) iar sala era cufundata in intuneric si fum. Aveam impresia ca in orice moment pe scena se va tine o liturghie neagra, oficiata chiar de Mortuus si colegii sai. Nu s-a intamplat asta, dar a fost pe undeva pe aproape, caci odata rezolvate problemele tehnice a fost timpul pentru urgie. Timp de o ora si un sfert, de pe scena s-au napustit asupra mea lupi, draci, demoni, Vlad Tepes, sobolani, panzere si alte lucruri minunate pe care le-am primit cu bratele deschise. Prestatia suedezilor a fost, cum altfel, la inaltime, asta in prmul rand datorita lui Mortuus, un vocal exceptional atat in studio cat mai ales live, care chiar daca nu prea interactioneza cu publicul, stie foarte bine cum sa-ti transmita exact ceea ce vrea el sa spuna in acele cantece prin gesturi si comportamentul de pe scena.

Trupa s-a reinventat de cand Morgan a facut restructurarea totala din 2004 iar acest lucru se vede din plin. Bateria este incredibila, Lars Broddesson abuzand fara mila de kit-ul sau, chitara lui Morgan face cat doua, bass-ul lui Magnus “Devo”, desi aparent nu se aude deloc, este acolo, facandu-si aparitia exact atunci cand e mai mare nevoie de el (vezi Temple of Decay) iar Mortuus si vocea sa sunt bomboana pe coliva (sic!). Sincer, nu vad trupa altfel decat in aceasta formula, care cred cu convingere ca este cea mai potrivita si care face din Marduk una din formatiile de top din black metal.

Marduk nu canta de azi de ieri asa ca au in spate un catalog destul de vast de unde pot alege cu usurinta un set list variat, iar astfel ai posibilitatea ca intr-un  show sa treci (repede,ce-i drept) prin toata discografia lor. Am avut parte de 3 piese de pe albumul promovat, “Serpent Sermon” (piesa titlu, “Souls for Belial” si magnifica, hipnotizanta “Temple of Decay”), 2 de pe Nightwing (Slay the Nazarene-dedicata cu “dragoste si afectiune” grupusculului iudeo-crestin si Deme Quaden Thyrane), “Panzer Division Marduk” si “Those of the Unlight” si cate una de pe “Plague Angel”, “Rom 5:12”, “Wormwood”, “Dark Endless” si “Heaven Shall Burn”…

La sfarsit, dupa singurul bis dat de trupa, eram fara voce, stors de vlaga dar fericit pentru ca am vazut a doua oara aceasta masinarie perfecta ce canta black metal asa cum trebuie: cinstit, fara gargara inutila intre piese, fara compromisuri. O trupa de super profesionisti care stiu cum sa-si faca treaba si care, chiar daca nu sunt foarte comunicativi compenseaza prin atitudine si muzica.

Set List Immolation:

Close to a World Below
Swarm of Terror
Passion Kill
Majesty and Decay
Into Everlasting Fire
What They Bring
Under the Supreme
Unholy Cult
Power and Shame
Dawn of Possession
No Jesus, No Beast

Set List Marduk:

Serpent Sermon
Nowhere, No-One, Nothing
The Levelling Dust
The Black Tormentor of Satan
On Darkened Wings
Slay the Nazarene
Temple of Decay
Throne of Rats
Deme Quaden Thyrane
Within the Abyss
Baptism by Fire
Panzer Division Marduk
Souls for Belial

Bis:

Wolves