Artmania 2012: O cronica sumara: A Doua Zi: 11.08.2012

Dupa minunata seara de vineri, a urmat o binevenita noapte de recuperare si odihna pentru ca pe la orele pranzului trebuia sa o luam de la capat, de data aceasta in compania doom death metal-ului funebru. Pe scena din Piata Mica avea sa se produca Abigail, una din putinele trupe de funeral doom de la noi (daca nu singura). Desi activeaza de 18 ani, Abigail nu a reusit pana acum sa-si lanseze un album de studio, discografia lor constand in doar trei Ep-uri, ultimul aparut anul trecut si sugestiv intitulat “It Is The Night I Fear”.

Faptul ca la aceeasi ora pe scena mare cantau Alternosfera (cine-s astia??) a facut ca la Abigail sa se stranga, din pacate, doar o mana de oameni, dar cei care au fost prezenti nu au avut ce regreta. Trupa suna foarte bine, formula actuala (Mihu-voce, R-chitara, Vlad-chitara, Alex-bass, Mirel-tobe si Cristi-keys) este una solida, inchegata si de la show la show mi se pare ca se indreapta intr-o directie din ce in ce mai buna. Singurul aspect oarecum frustrant este ca nu au inca un album de studio, dar sper ca acest lucru sa se intample cat mai repede. Parerea mea.

Show-ul a durat aproape o ora si a cuprins pe langa piesele “consacrate” de pe ultimul EP (“Astral Sleep”, “It Is The Night I Fear” si “Sweet Cruelty”) si doua piese vechi, “Sonet” si “Bitterness…Tears”. Impresia mea generala a fost cea a unui concert reusit, dar din pacate publicul prezent a fost mult prea apatic si complet blazat. Sa fi fost de vina ora “matinala”, caldura, berile baute cu o seara inainte? Nu-mi dau seama, dar stiu ca trupa asta merita cu certitudine tot suportul pentru ceea ce a facut si face in segmentul, restrans ce-i drept, doom/death metal de la noi.

Odata terminat concertul Abigail am dat o tura prin Piata Mare sa vad cu ce se mananca Poets Of The Fall, de care nu auzisem pana atunci decat o data, cand am citit undeva ca le-a preluat Shining o piesa (cand vine vorba de Kvarforth nu ma mai mira nimic). Plictiseala mai mare nu a fost nici macar la Epica, cu o seara inainte, muzica finlandezilor fiind complet searbada si aproape “gay”, dar cu toate astea publicul (in mare parte feminin, evident) prezent in fata scenei tipa si aclama cu vehementa. Am facut stanga imprejur si, impreuna cu grupul nebun si frumos de prieteni ne-am indreptat spre terasele din zona spre a savura niste “gulerate” la trecerea timpului.

Care, fie vorba intre noi, a trecut foarte repede si ne-am trezit ca sta sa inceapa show-ul celor de la Edguy, o trupa germana de heavy power  pe care vroiam s-o vad, mai ales din curiozitate, pentru ca este considerata una din trupele de top pe felia lor iar vocalistul Tobias Sammet este un muzician foarte prolific si apreciat, fiind implicat intr-o multime de proiecte de succes. Ca niste nemti ce se respecta, Edguy au sunat brici, au facut show si si-au interpretat partitura ca la carte, spre satisfactia rockerilor prezenti in numar destul de mare.

Mie unul nu prea mi-au spus nimic, desi nu le pot nega profesionalismul. Nu imi pare rau ca i-am vazut, pentru ca e bine sa-ti largesti orizonturile muzicale ori de cate ori ai ocazia, chiar daca trupa de pe scena nu e printre favoritele tale. So, cam o ora cat a durat reprezentatia rockerilor nemti ce-si promovau noul album “The Age of the Joker”, am combatut niste Guiness si l-am pescuit iar pe Aaron Stainthorpe, de data asta la pachet cu Hamish Glencross pentru niste poze.

Odata terminat show-ul Edguy, ne-am facut loc dand din coate catre fata scenei pentru ca se apropia momentul cel mai asteptat al zilei, reprezentatia My Dying Bride, unul din principalele motive pentru care am venit la festival. Faptul ca ii mai vazusem de doua ori nu a contat, pentru ca un show MDB e special de fiecare data si trupa suna foarte bine live.

Ca va fi un concert memorabil, nu ma indoiam nici o clipa, dar cand  show-ul incepe cu “Your River”, inseamna ca te pregatesti de ceva grandios. Timp de douasprezece piese, MDB ne-au plimbat din trecut in prezent si inapoi cu usurinta pe care  numai cei 22 de ani de experienta ti-o poate da.

Soundcheck-ul din timpul zilei nu a fost facut degeaba, trupa a beneficiat de un sunet extraordinar de clar, fiecare instrument s-a auzit impecabil iar vioara lui Shaun Macgowan a fost cireasa de pe tort si mi-a amintit in permanenta de sunetul primelor albume poate demult uitate de unii dintre noi.

Setlist-ul a fost variat, bogat si apreciat de un public care a venit in numar destul de mare sa vada o trupa marcanta a scenei doom metal, o trupa care, desi pentru a 3a oara la Sibiu, are inca o imensa armata de sustinatori pe care stie sa-i rasplateasca asa cum se cuvine. Prestatia lui Aaron a fost din nou de exceptie, acesta traind in stilu-i caracteristic fiecare vers, fiecare strofa, fiecare piesa.

Seara de 11 august s-a incheiat intr-o maniera epica, pe acordurile “The Dreadful Hours” si astfel s-a tras cortina peste doua seri magice si peste un festival din ce in ce mai bun.

Setlist My Dying Bride:

1.Your River

2.Bring Me Victory

3.Like Gods Of The Sun

4.From Darkest Skies

5.The Prize Of Beauty

6.Thy Raven Wings

7.For You

8.She Is The Dark

9.To Remain Tombless

10.The Cry Of Manking

11.My Body, A Funeral

12.The Dreadful Hours.

Artmania 2012: O cronica sumara: Prima zi – 10.08.2012

Recunoscut deja ca unul din festurile de traditie din Romania, Artmania 2012 si-a consumat a saptea editie anul acesta intre 10-11 august la Braila. Glumesc, s-a tinut tot in Pta Mare din Sibiu,Transilvania.

Asa cum ne-am obisnuit pana acum, line up-ul a fost destul de variat, pe langa gothic metal-ul casei, servit anul acesta in uniforma de french maid de Trail of Tears, Epica si Delain, oamenii prezenti in numar mare in Piata au savurat si o portie deathglam marca Deathstars, condimentata cu ceva punk rock de la bunicii Die Toten Hosen, impreuna cu rock alternativ (Poets of the Fall), heavy power german cu tipul ala Ed si ca desert, bomboana de pe tort  a fost pusa de regii neincoronati ai doom metal-ului depresiv (ce pleonasm), ladies and gents, elvis has left the building, please welcome My Dying Bride.

Principalele atractii pentru mine au fost, pe langa fetele frumoase si berile gustoase, trupa Abigail care a performat pe scena din Piata Mica , Deathstars, Die Toten Hosen si My Dying Bride pe scena principala, trupe asupra carora imi voi concentra atentia in randurile ce urmeaza.

Prima zi a festului, vineri, a inceput furtunos cu niste beri si alte bauturi racoritoare pe baza de alcool caci bucuria revederii cu niste prieteni dragi a fost prea mare si trebuia sarbatorita cum se cuvine, astfel ca la ora concertului nu mai puteam bea decat apa, pentru hidratare:). Grupului nostru frumos si nebun i s-a adaugat un cuplu de suedezi la fel de nebuni si frumosi, Maria si Kalle, mari amatori de Ciuc si “Tate”, acestea fiind primele si singurele cuvinte invatate si repetate pana la obsesie.

Dar sa revin la Artmania. Trupa de sacrificiu a fost Trail of Tears, o trupa norvegiana de (ati ghicit, evident) gothic metal pe care nu am mai ascultat-o de la  “Profundaemonium”, aparut parca prin 2000 si care mi-a placut destul de mult incat l-am cumparat (si acum vreau sa-l vand, dar nu reusesc). Nu prea stiam la ce sa ma astept de la ei, dar, spre surpriza mea,  norvegienii s-au descurcat mai mult decat onorabil, au incalzit atmosfera prin duetul celor doi vocali Ronny Thorsen si Cathrine Paulsen, aflati in forma mare si pusi pe cantat. (ca fapt divers am aflat ca unul din membrii trupei – cred ca nu vocalista – a agatat 2 curvete dupa concert iar acestea i-au furat i-pod-ul. In your face, sucka:)) ).

Dupa recitalul Trail of Tears, care a durat circa 30 minute, pe scena au inceput pregatirile pentru prima atractie a serii, suedezii de la Deathstars. Le stiam muzica bine dar nu-i mai vazusem live niciodata  (decat pe youtube) astfel incat curiozitatea mea atinsese cotele maxim admise. Un alt motiv pentru care doream sa-i vad era ca unii membri Deathstars aveau legaturi destul de serioase cu scena black metal suedeza,vocalul Andreas “Whiplasher” Bergh si chitaristul Emil “Nightmare Industries”  Nodtveidt activand cativa ani buni in Swordmaster, iar Emil a cantat live in trupa fratelui sau mult mai cunoscut, Jon Nodtveidt, mastermind-ul si geniul din spatele conceptului Dissection, ulterior fiind si producatorul albumului de adio al trupei, “Reinkaos”.

Concertul suedezilor a inceput cu mici probleme tehnice astfel incat prima piesa, “Blitzkrieg”, s-a auzit cam incet si cam prost, dar din fericire totul s-a remediat destul de repede si cei cinci death glameri au putut presta un show energic, presarat in micile pauze dintre piese cu multiple aluzii sexuale din domeniul BDSM-ului. Un exemplu elocvent de dragoste in viziunea lui Whiplasher este modul legendar in care a descris cum trebuie sa “distrugi” frumoasele fete suedeze si sa le manjesti parul blond cu sange. Evident era vorba de piesa “Blood Stains Blondes”. Ironia sortii face ca cei doi suedezi de care v-am povestit sa auda aceasta minunata poveste de dragoste si sa se indigneze la maxim. Ii inteleg perfect, mai ales ca Maria se incadra cu totul in profilul “victimei” descris mai sus.

Lasand la o parte acest moment emotionant de misogin, show-ul a continuat si a fost unul pe cinste, trupa fiind in mare forma si cu chef de cantat. Carisma lui Whiplasher a facut miracole, iar acesta, cu look-ul sau de homoeroticus a tinut in permanenta legatura cu publicul , principalul ordin fiind “Scream!!!”, cei cativa mii de oameni supunandu-se cu placere. Din setlist n-au lispit piese clasice ca “Blitzkrieg”, “Cyanide”, “M.E.T.A.L”, “Chertograd”, “Blood Stains Blondes” si “Death Dies Hard”. Din pacate pentru mine, dupa circa 40 de minute show-ul s-a terminat brusc, iar suedezii, desi chemati frenetic pentru bis, au parasit scena pentru a face loc unui grup de gothic metal cu nume epic.

Pauza de bere/jagger/apa/limonada, ba chiar si de o poza cu Aaron Stainthorpe pe care l-am pescuit prin piata si cu care am discutat ultra lejer despre ultimul EP My Dying Bride.

Nu sunt multe de spus despre concertul Epica deoarece nu am stat in zona scenei si oricum nu stiu nimic despre trupa asta, decat ca are o vocalista foarte frumoasa, Simone Simmons.

Ultima atractie a primei zile a fost, evident, legenda punk-ului german Die Toten Hosen. La ora 22.00 fix, in acordurile celebrei piese “You’ll Never Walk Alone” a lui Gerry & the Peacemakers, cei cinci dusseldorfieni (ha, ce tare e asta) au intrat pe scena si au dat drumul la distractie si topaiala. Ce poate fi de spus despre acesti punk-eri legendari? Nimic de rau, in orice caz. Campino, la cei 50 de ani pe care nu-i arata deloc, a fost incredibil doua ore cat a durat concertul. A topait dintr-o parte in alta a scenei, a coborat in public sa ude cu un pistol cu apa oamenii din fata scenei, a sarit, a vorbit aproape numai in germana de noi astia, vorbitori de limbi mai normale nu am inteles nimic si ne intrabam unii pe alti despre ce e vorba. Nu au lipsit piese cunoscute ca “Pushed Again”, “Bonnie and Clyde”, “Hier Kommt Alex”, “Wunsch DIR was”, “Should I Stay or Should I Go” (cover The Clash) sau “Blitzkrieg Bop” (cover Ramones).

Dupa o ora si jumatate baietii s-au retras de pe scena, dar la insistentele publicului au revenit pentru a canta pana cand li se va taia curentul, ca sa-l citez pe Campino, dar n-a fost chiar asa, la miezul noptii nemtii incheind apoteotic cu “Schonen gruss aufwiedersehn”, “Zehn Kleine Jagermeister” si “You’ll Never Walk Alone” (cantata live de data asta) o seara magistrala petrecuta impreuna cu prietenii intr-un oras superb.

Preaching the Serpent’s Sermon:Marduk live Bucuresti 05.09.2012

Asteptat cu mare interes, turneul Serpent Sermon 2012 a ajuns si la Bucuresti in data de 05.09. AB.. Inca inainte de a avea loc, concertul a fost precedat de niste controverse stupide legate de amenintarile proliferate pe internet de un grupuscul obscur si inutil, numit “de veghe patriei”, al carui motto este “moarte lumii noastre” (sic!). Nu vreau sa mentionez  aceasta grupare haioasa prea mult, dar pentru cei ce nu stiu,voinicii nostri au postat un comunicat in care se plangeau ca o trupa de satanisti neo nazisti va ateriza in tarisoara noastra bastion al cre(s)tinismului ortodox si ca ei nu pot tolera asa ceva si drept urmare vor veni la concert sa-i altoiasca pe cei de la Marduk si sa-i trimita inapoi la ei acasa sa se joace acolo cu crucile lor intoarse, nu aici la noi, in gradina domnului. Concluzia? Publicitatea negativa e de o mie de ori mai eficienta decat orice alta publicitate, astfel ca in seara de 5 septembrie clubul Fabrica a fost neincapator pentru cei peste 320 de oameni veniti sa vada 2 trupe de mare calibru, Immolation si Marduk.

Organizat de Hatework si Asociatia Manifest, concertul avea toate premisele sa fie unul memorabil, din cel putin trei motive:

a).Prezenta pe aceeasi scena a doua trupe de legenda a metalului extrem, Immolation si Marduk.

b).Marduk au lansat in aprilie albumul Serpent Sermon, un monstru cu 10 capete ce va deveni cu siguranta un album de referinta in istoria black metal-ului.

c).Renumele organizatorului roman (Hatework) si al celui polonez, (Massive Music).

Inapoi la concert? Asa zic. So: Bocanci? Check. Tricou negru cu mortaciuni? Check. Aparat foto? Check. Odata indeplinite conditiile am pornit spre Fabrica, unde am ajuns pe la ora 6.30, tocmai la jumatatea recitalului primei trupe de deschidere, Heaving Earth, un fel de Immolation la scara mai mica dar o trupa care promite foarte mult. Nu voi insista prea mult asupra formatiilor din deschidere deoarece de data aceasta nu au prezentat un interes deosebit pentru mine, ba din contra. Dupa prestatia cehilor urmau la rand Forskaen Wolrd, o trupa franceza cu un singur album la activ, scos in 2012, “As Time Reflects Our End”. In momentul urcarii trupei pe scena am crezut ca vom avea parte de un adevarat masacru black metal, aspectul  vizual al francezilor fiind unul tipic genului: corpsepaint, haine sfasiate, tepi etc. Cand colo, surpriza majora (si neplacuta): din boxe se scurgea un metal oribil, o combinatie de thrash/death/black cu o doza imensa de “core” la sfarsit. Infiorator!!! Am dat pe gat cateva beri ca sa pot rezista “orgiei” sonore, cu speranta ca se va termina repede. Si din fericire s-a terminat. Urmau la rand spaniolii de la Noctem. Ascultasem in aceeasi zi 2 piese pe YouTube sa-mi fac o idee despre muzica lor si nu mi s-au parut rai, doar un copy paste Behemoth din perioada noua. Si cam asa au fost, incepand cu vestimentatia si terminand cu interpretarea. Spaniolii au bagat bine, se vede ca stiu sa cante, dar prea seamana cu polonezii si incearca sa-i imite cu orice pret dar pentru ca muzica lor nu-mi “trezea” nimic, am iesit pe hol, la racoare si la o vorba si am asteptat cuminte sa urce pe scena Immolation, pe care doream enorm sa-i vad, asta mai ales dupa ce mi-am vandut toate discurile pe care le aveam cu ei:).

Si, pe romaneste, Immolation au rupt. Sunetul a fost brici, ca pe disc, muzicienii au avut chef de cantat iar setlist-ul a fost unul de vis. Nu credeam sa aud vreodata live la Bucuresti piese de pe “Dawn of Possession”, “Failures for Gods” sau “Close To a World Below”, albume care mi-au placut foarte mult la data aparitiei lor. Reactia publicului a fost de exceptie, dovada ca Fabrica era 99,9% plina iar rockerii au facut stage diving, pogo sau doar au ascultat cu nostalgie si bucurie piesele interpretate de Ross Dolan & Co. Datorita faptului ca era deja tarziu si mai urma si Marduk, Immolation nu au mai zabovit si pentru bis, desi o mare parte a publicului venita special pentru ei l-a cerut cu destula insistenta.

Exit death metal, enter satanic black metal. Dupa iesirea americanilor de pe scena au inceput pregatirile pentru principalul show al serii. Din cauza unor mici probleme tehnice aparute in chiar ultimele clipe, Marduk a intarziat un pic mai mult decat era planificat, dar acest lucru nu a facut decat sa sporeasca si mai mult curiozitatea si nerabdarea de a-i vedea pe scena. Trebuie sa mentionez aici, (desi e foarte greu pt cine nu a fost in acea seara sa-si dea seama), senzatia ireala, de transa religioasa, oculta, pe care am trait-o asteptand trupa in timp ce din boxe se revarsa o slujba ortodoxa (sau catolica, dupa gusturi) iar sala era cufundata in intuneric si fum. Aveam impresia ca in orice moment pe scena se va tine o liturghie neagra, oficiata chiar de Mortuus si colegii sai. Nu s-a intamplat asta, dar a fost pe undeva pe aproape, caci odata rezolvate problemele tehnice a fost timpul pentru urgie. Timp de o ora si un sfert, de pe scena s-au napustit asupra mea lupi, draci, demoni, Vlad Tepes, sobolani, panzere si alte lucruri minunate pe care le-am primit cu bratele deschise. Prestatia suedezilor a fost, cum altfel, la inaltime, asta in prmul rand datorita lui Mortuus, un vocal exceptional atat in studio cat mai ales live, care chiar daca nu prea interactioneza cu publicul, stie foarte bine cum sa-ti transmita exact ceea ce vrea el sa spuna in acele cantece prin gesturi si comportamentul de pe scena.

Trupa s-a reinventat de cand Morgan a facut restructurarea totala din 2004 iar acest lucru se vede din plin. Bateria este incredibila, Lars Broddesson abuzand fara mila de kit-ul sau, chitara lui Morgan face cat doua, bass-ul lui Magnus “Devo”, desi aparent nu se aude deloc, este acolo, facandu-si aparitia exact atunci cand e mai mare nevoie de el (vezi Temple of Decay) iar Mortuus si vocea sa sunt bomboana pe coliva (sic!). Sincer, nu vad trupa altfel decat in aceasta formula, care cred cu convingere ca este cea mai potrivita si care face din Marduk una din formatiile de top din black metal.

Marduk nu canta de azi de ieri asa ca au in spate un catalog destul de vast de unde pot alege cu usurinta un set list variat, iar astfel ai posibilitatea ca intr-un  show sa treci (repede,ce-i drept) prin toata discografia lor. Am avut parte de 3 piese de pe albumul promovat, “Serpent Sermon” (piesa titlu, “Souls for Belial” si magnifica, hipnotizanta “Temple of Decay”), 2 de pe Nightwing (Slay the Nazarene-dedicata cu “dragoste si afectiune” grupusculului iudeo-crestin si Deme Quaden Thyrane), “Panzer Division Marduk” si “Those of the Unlight” si cate una de pe “Plague Angel”, “Rom 5:12”, “Wormwood”, “Dark Endless” si “Heaven Shall Burn”…

La sfarsit, dupa singurul bis dat de trupa, eram fara voce, stors de vlaga dar fericit pentru ca am vazut a doua oara aceasta masinarie perfecta ce canta black metal asa cum trebuie: cinstit, fara gargara inutila intre piese, fara compromisuri. O trupa de super profesionisti care stiu cum sa-si faca treaba si care, chiar daca nu sunt foarte comunicativi compenseaza prin atitudine si muzica.

Set List Immolation:

Close to a World Below
Swarm of Terror
Passion Kill
Majesty and Decay
Into Everlasting Fire
What They Bring
Under the Supreme
Unholy Cult
Power and Shame
Dawn of Possession
No Jesus, No Beast

Set List Marduk:

Serpent Sermon
Nowhere, No-One, Nothing
The Levelling Dust
The Black Tormentor of Satan
On Darkened Wings
Slay the Nazarene
Temple of Decay
Throne of Rats
Deme Quaden Thyrane
Within the Abyss
Baptism by Fire
Panzer Division Marduk
Souls for Belial

Bis:

Wolves

Ganduri ramase de-aseara:Rezident Ex live Bucuresti 21.09.2012

“Si anii ce s-au scurs”: nimic nu putea reda mai bine ca acest vers ce s-a intamplat vineri seara in Bucuresti.

Una din cele mai bune vesti din 2012 a fost pentru rock-ul romanesc  intoarcerea lui Kempes in tara. Misterul era maxim: va mai canta, mai poate, ce trupa are?. Rand pe rand raspunsurile au venit, incet, incet, cum intra trenul in gara. Da, Kempes va canta, da, mai poate si trupa se numeste Rezident Ex. In afara de el, formatia e compusa din 2 fosti membri Cargo, Tavi Iepan si Adrian Popescu, impreuna cu Christian Podratzki, Matthias Lange (ex Metalium) si Florin Cvasa.

Pe langa celelalte concerte pe care noua trupa le-a sustinut prin tara (in Timisoara, in Vama), cel de pe 21 Septembrie era singurul din Bucuresti pe anul asta. Si trupa nu putea rata tocmai Bucurestiul, acolo unde Kempes este atat de iubit. Iar asta s-a vazut vineri seara, la Arenele Romane. Principala grija a tuturor era sa nu ploua, deoarece orasul a fost invadat de o ploaie de toamna cu o noapte inainte. Ar fi fost pacat ca acest concert sa fie privat de prezenta unui public numeros tocmai din cauza ploii, dar din fericire nu a fost asa.

Am ajuns la Arene pe la 7 seara, la timp pentru a ma pregati de trupa din deschidere, Desant din Timisoara. Surpriza mea cea mare a fost sa-l vad la bass pe Alin Achim, ex-Cargo, deci pe undeva coleg cu Kempes acum cativa ani buni. Adeptii un heavy metal corect, in forta, catchy, cu un vocal carismatic, timisorenii au incins si pregatit atmosfera pentru ce avea sa vina. Dupa circa o jumatate de ora, cei de la Desant s-au retras, nu inainte de a oferi un bis celor prezenti la Arene, care deveneau din ce in ce mai nerabdatori in a vedea Rezident Ex odata pe scena.

Dupa tragerea la sorti a castigatorilor celor 2 chitari puse la bataie de organizatori si sponsori, in uralele celor peste 25oo de oameni si-au facut aparitia pe scena cei 5 “timisoreni”. Al saselea s-a lasat un pic asteptat si, in timp ce “Buletinul de Stiri”  incepea, Arenele au luat foc iar Kempes a pasit pe scena bucuresteana dupa 8 ani distanta impreuna cu emotiile de rigoare. “Vad programul la TV” a fost versul fredonat la unison de cei prezenti, timp in care mie nu-mi venea a crede ca dupa atatia ani o trupa romaneasca produce atata emotie si aproape umple Arenele Romane.

Reactia publicului a fost incredibila, aproape toti, cu mic cu mare (nu, nu e cliseu, e adevarul) au sarit, au batut din palme si au cantat cot la cot cu cei de pe scena. Concertul a avut de toate pentru toti: emotii, solo-uri nebune, Matthias Lange aratandu-ne ca n-a stat degeaba in Metalium pret de 11 ani si 8 albume, Christian Podratzki si-a imblanzit bass-ul cu arcusul Jimmy Page style spre deliciul audientei iar acelasi Matt Lange, pe langa tigara ‘postita” cu Kempes m-a facut sa ma cred la un concert Immortal, scuipand foc pe scena. Iar Kempes? Ei bine Kempes a fost cum il stiam dar de 10 ori mai bun. Aceeasi prezenta carismatica, un frontman innascut si o voce de exceptie. Vocea care ne-a lipsit atatia ani. Faptul ca au 3 chitaristi atarna extrem de greu, trupa suna inchegat si modern, cu totul altceva decat intalnim la formatiile noastre autohtone, iar sectia ritmica e extraordinara, pedala dubla a lui Florin Cvasa  facand ravagii printre noi astia, amatori de metal extrem.

Din toate piesele cantate vineri seara (si au fost ceva,credeti-ma), Povestiri din Gara a fost fara discutie cea mai asteptata de public, cei mai “batrani” aducandu-ne aminte cu nostalgie de ea si de ce a insemnat Cargo la inceputurile sale. Recunosc fara rusine ca versurile si refrenul acestei piese intotdeauna m-au facut sa-mi dea lacrimile, dar vineri seara a fost ceva mai mult de atat: a fost bucuria regasirii cu oamenii care au compus-o, au cantat-o si cu vocalul care a dus-o la excelenta. Piesa asta fara Kempes nu are nici un farmec. Punct.

Pentru ca acest come back sa fie reusit 110%, trupa a fost chemata de 3 ori la bis, spectatorii nedorind sa-i lase sa plece de pe scena pe cei care, cu muzica si prestatia lor au adus bucurie si tristete si nostalgie si speranta in sufletul lor. Dar distractia nu s-a terminat aici, petrecerea continuand pana spre dimineata in clubul Ageless, acolo unde dragostea rockerilor bucuresteni s-a vazut cu adevarat, membrii trupei fiind de-a dreptul asaltati toata noaptea pentru poze, autografe, povestiri si amintiri.

Seara de 21 septembrie a fost o seara magica pe care am petrecut-o cu Rezident Ex si care sper din tot sufletul ca se va repeta atunci cand trupa va sustine concertul de lansare al primului album ce trebuie sa apara anul acesta.

Pana atunci :”Nu ne opreste ploaie nici soare nici vant”.

Setlist, in no particular order:
Buletin de Stiri

Oglinda

Camera Viselor

Roy Black Sabbath

Catedrala Sufletului

Iarna

Soldatul Cazut

Povestiri din Gara

Brigadierii

Inchis Caz de Boala

Pompierul Atomic

Fotografia

Metamorphosis (Metalium Cover)

Brains,Brains!! O poveste despre zombies.

De cand eram pustan am inceput sa dezvolt o atractie “morbida” pentru filmele horror in general si pentru cele cu zombie in special. M-am indragostit pe loc de aceste creaturi “minunate” dupa ce am vizionat clasicul “The Return of the Living Dead-1985”  in vara lui 1991. Acest film m-a marcat profund,vocabularul meu imbogatindu-se pe loc cu deja celebra replica: “brains,brains!!”. Pana acum am vizionat o gramada de filme horror,multe foarte proaste,altele exceptionale (ex:Evil Dead,The Exorcist,seria Omen si lista continua ore intregi) dar tot cele cu zombilici raman pe primul loc pentru ca sunt sincere si fara pretentii,desi multe din ele ascund subtilitati bine mascate de scenele gore,care par simpliste. De altfel,la prima vedere cineva ar putea spune (pe buna dreptate,poate) ca daca ai vazut un film cu zombies,le-ai vazut pe toate. Corect,zic,dar totusi,pentru mine,fiecare film e diferit in felul lui,chiar dacar toate au cam acelasi subiect: un grup de oameni cauta refugiu din calea hoardelor de zombies aparuti in urma unui accident nuclearo-chimic intr-o casa/mall/adapost nuclear/carciuma/strip joint. Si ce e fain de tot,mai mereu mor toti,rar scapa cate unul.

Trebuie sa adimit ca regizorul meu favorit all time de filme cu zombies este si va fi George A.Romero,fara de care cinematografia horror/splatter nu ar fi existat in forma ei actuala. Desi capodopera alb/negru “Night Of The Living Dead” din 1968 nu contine nici o referire la zombie (ei sunt numiti in film “ghouls),cuvantul magic apare prima data abia pe genericul de final. Daca pana la Romero au mai fost filme ce contineau cuvantul “zombie” (“White Zombie” – 1392,”I Walked With a Zombie”-1943), ele se refereau la sumbrul ritual haitian voodoo iar actiunea se desfasura in mare parte in Caraibe.

Romero a fost primul care a asociat apocalipsa zombie cu o contaminare radioactiva,cu un virus mortal eliberat din laboratoarele secrete,astfel mortii revenind la viata in cautarea hranei,in speta carne de om. In “Dawn of the Dead” -1978 se pune problema daca  zombie pot fi considerati canibali sau nu,avand in vedere ca sunt consumatori de carne umana. Concluzia este ca nu pot fi canibali,pentru ca nu se mananca intre ei,ci vaneaza doar fiinte vii,in speta oameni. O alta problema foarte interesanta care se discuta (apropos de vorbeam mai sus) in ultimul film al lui Romero,”Survival of the Dead”-2009 este daca zombies pot fi invatati sa vaneze/manance si alata carne decat cea umana si daca coabitarea cu ei poate fi astfel posibila. Desi se pare ca acest lucru nu este posibil si frizeaza absurdul, finalul filmului ne arata cu totul altceva,surpriza fiind maxima.

Nu voi face o cronica a filmelor lui Romero (desi ar trebui,sunt geniale) dar le voi trece in revista repede pentru ca ele au pus puternic umarul la dezvoltarea culturii zombie.

Mentionam mai sus “Night of the Living Dead”,aparut in 1968 in alb/ negru si restaurat color 18 de ani mai tarziu. E filmul care a pus piatra de temelie si care a inspirat majoritatea filmelor cu zombie,remake-uri dupa el facandu-se din 1990 incoace.

Partea a doua a seriei “Dead” este “Dawn of the Dead”-1978 si  descrie povestea unui grup de patru oameni refugiati intr-un mall ce lupta pentru supravietuire intr-o lume controlata de hoarde de zombies. Romero reia pentru a doua oara problema rasiala, una foarte sensibila in SUA, personajul principal fiind un barbat de culoare.

Partea a treia a aparut in 1985 – “Day of the Dead” si incheie trilogia Romero din secolul trecut.

Anul 2005 este anul aparitiei partii a patra, “Land of the Dead”, un film brutal care se petrece in Pittsburgh si care reia tema apocalipsei de acolo de unde o lasase “Day of the Dead”.

Partea a cincea, “Diary of the Dead” aparuta in 2007 este, din punctul meu de vedere cel mai bun film zombie din totdeauna. Este genul de reality/documentary style movie,filmat cu handycam-ul si in care suspansul este maxim, existand momente cand desi banui ce se va intampla,tot te sperii infiorator.

Partea a sasea si ultima,”Survival of the Dead”-2009 este singurul film care are o oarecare legatura cu celelalte,fiind reluata o scena din “Diary” pentru a ne fi explicata cat de grava este situatia in momentul respectiv. Este un film bun,onest si care pune o problema interesanta,pe care am prezentat-o cateva paragrafe mai sus.

Alt film care mi-a placut enorm (si care nu are legatura cu Romero de data asta) e serialul de televiziune “The Walking Dead”,un serial al carui prim sezon a aparut in 2010. Povestea o stim cu totii asa ca nu mai insist asupra ei,doar voi spune ca astept cu nerabdare seria a 3a ce va aparea in decembrie pentru a putea vedea daca nenorocita aia de Lori Grimes  va scapa cu bine. Sper ca nu:)… “The Walking Dead” este si filmul care mi-a ridicat pentru prima oara intrebarea ce ma macina de cand l-am vazut:

CE MA FAC IN CAZUL UNEI APOCALIPSE ZOMBIE ????

M-am tot chinuit sa gasesc raspunsul la aceasta intrebare,dar nu am reusit. Sigur, acum ma fascineaza gandul ca odata inceputa aceasta stare de urgenta,voi fi in alerta,voi fi nevoit sa invat sa trag cu arma,sa conduc o masina,sa mai stiu eu ca sa fac. Dar in realitate??

Intamplarea face ca in vacanta petrecuta acum ceva timp in Transilvania sa cunosc un cuplu de suedezi foarte pasionati de fenomenul zombie si care la randul lor isi cam puneau aceeasi intrebare. El,Kalle,chiar avea niste prieteni care formasera un “zombie survival group”,adica un grup de oameni care sa se invete cum sa reactioneze in cazul unei epidemii de zombie. Principala regula ar fi: “stam toti la un loc!”…Recunosc ca m-ar amuza teribil sa fac parte dintr-un asemenea grup,just for fun,dar nu stii cand iti va putea fi de folos. Am verificat din curiozitate si e plin net-ul de ele,care mai de care mai serioase,cu reguli bine stabilite punctual. De exemplu,primul care mi-a cazut in mana:

http://zombiesurvivalgroup.wetpaint.com/

In concluzie,  zombies au facut si vor face mereu parte din cultura noastra, fie pe suport video (filme,videoclipuri), fie pe suport de hartie (benzi desenate,carti), fie pe suport audio (muzica,in special death metal).

Inchei cu o superba piesa semnata de trupa suedeza Death Breath,ce vorbeste despre exact acesti minunati “compatrioti” ai nostri cu respiratie parfumata. Si nu uitati: “Brains,Brains!!!”

Horrible Eyes Zine No 4

“Se pare ca e la moda printre rockerii puristi o intoarcere in trecut,cand timpurile erau mai grele (si mai frumoase),cand nu exista internet,facebook,blabbermouth si altele asemanatoare,cand singura modalitate de a afla ceva noutati era o revista adusa de afara,revista ”bravo”editia germana sau cate un fanzin xerografiat,”obosit” nevoie mare de la atatea maini care l-au rasfoit.Deseori se intampla ca exact pagina cea mai interesanta sa lipseasca pt ca vreun fan al acelei formatii dorea sa-si pastreze informatia pretioasa numai pt el. Acum ca exista mii de moduri de a-ti obtine informatia dorita,un fanzin poate parea pt rockerul modern un accesoriu prafuit si demodat.
Dar lucrurile stau exact invers si acest fapt e dovedit de minunatul exemplar numit Horrible Eyes Zine,pe care am deosebita placere de a-l savura de cateva zile incoace (thx Coro).
Despre ce este vorba de fapt? Pai sa vedem.
Nr. 4 a aparut acum cateva luni,dar surpriza majora a fost sa descopar ca pregatirea lui a durat nu mai putin de 8 ani de zile,timp in care au luat forma interviuri si recenzii cu  formatii mai noi sau mai vechi,dar care au insemnat si inseamna ceva pt acest curent si mod de viata (pt unii) care este metalul extrem. Primul lucru care mi-a placut la acest fanzin,pe langa faptul ca are 88 de pagini!!!,a fost calitatea materialului tiparit,inrebarile si raspunsurile fiind de multe ori atipice si iesind din tiparul cretino-amabil gen:cand v-ati infiintat prima data,ce inseamna black metalul pt tine,esti satanist,ce lucrezi etc? Nu frate,aici baietii nostri Ronald,Pjier et co isi permit sa abordeze trupetii uneori zeflemitor,poate mistocar,dar intotdeauna reusind sa extraga raspunsurile dorite.Interviul cu Vomitor mi se pare unul din cele mai reusite interviuri facute vreodata,nicaieri nu am vazut o trupa luata atat de mult peste picior,dar nu intr-un mod ofensator,ci uber friendly.
Asa cum am mentionat,strecurate in josul paginilor printre interviuri sunt cateva review-uri foarte foarte intersante,dintre care mentionez S.V.E.S.T.,Aura Noir,Hoath,Maimed,Ofermod,Ereb Altor etc
Printre interviurile preferate se regasesc cele cu Vomitor,Mayhem(facut in 1990 cu Dead),NecrosChristos,Mercyful Fate,Grave Miasma, precum si un reportaj foarte atractiv despre scena occult death metal germana(Excoriate-RIP,din pacate si Venenum,care merita incercati,mai ales ca au si membri Hellish Crossfire printre ei).
In incheiere,desi nu l-am terminat,recomand din toata inima acest fanzin extraordinar.Nu judecati dupa aparente:desi arata ca gloaba rapciugoasa a lui Harap Alb,odata ce-i dai jaratec(adica te apuci sa-l citesti) se transofrma in cel mai bun prienten al tau.Credeti-ma pe cuvant…
PS.Se pare ca acesta va fi si ultimul nr al fanzinului,dar eu sper din suflet ca cineva le va baga mintile in cap bajetilor si ii va convinge sa nu renunte pentru ca ar fi un foarte mare pacat. Aviz amatorilor!!!”

U.N.S.A.N.E Sonnets In Bucharest

Perspectiva unui nou concert LOT m-a bucurat foarte mult,mai ales datorita faptului ca ultimul album de studio,”Illwill” mi-a placut teribil si eram foarte curios sa aud noile piese in concert.

Din pacate seara nu se anunta promitatoare pentru un concert in aer liber,proverbiala ploaie “tomnatica” pe care suedezii o invoca cu atata patima si-a facut aparitia chiar la ora la care ar fi trebuit sa inceapa concertul.Vremea urata si ploaia rece si marunta au cam taiat elanul spectatorilor astfel incat atunci cand Tiarra urcau pe scena pentru a-si incepe recitalul nu cred sa fi fost mai mult de 100 de oameni in fata scenei.

Adepti ai gothic metalului aflat in mare voga acum 16 ani,prin trupe ca Theater Of Tragedy,The Sins Of Thy Beloved,Tristania etc,Tiarra si-au interpretat corect cele 4 piese din repertoriu dar parca fara prea mult entuziasm poate si din cauza apatiei publicului sau a faptului ca piesele aveau un puternic iz de deja-vu sonor.Probabil principala atractie a mini recitalului a constituit-o prezenta scenica a celor trei fete,Anda,Iulia si Corina,care au dat un plus de culoare unui show destul de static si monoton.Dintre cele patru piese interpretate am remarcat “House Of  Tears” si “No More Sun”.

Imediat dupa ce show-ul Tiarra a luat sfarsit am observat cu bucurie ca in fata scenei s-a adunat un public din ce in ce mai numeros pentru a-i vedea la lucru pe cei din Abigail,una din cele mai vechi trupe de doom/death de la noi.Personal nu i-am mai vazut live de foarte mult timp si eram curios sa urmaresc la lucru trupa in noua componenta,de care R. era atat de mandru.

Recitalul Abigail a inceput la ora 20.00 pe acordurile unui intro sumbru,continuand apoi cu piese ce vor aparea pe noul material discografic sugestiv intitulat “It Is The Night I Fear”.

Noii membri (inclusiv veteranul Maimu) s-au prezentat foarte bine,trupa castigand enorm prin cooptarea lui Mihu,a carui voce si prezenta scenica au fost impecabile,iar sectia ritmica (Alex-bass si Mirel-tobe) a fost la inaltime.

Am avut parte de “Mirror/Rooms Rithout Windows”, “Astral Sleep”, “Sweet Cruelty” si incredibila “It Is The Night I Fear”,o adevarata bijuterie funeral doom ca la carte,ce uneori mi-a adus aminte de Skepticism sau chiar Colosseum.Au urmat doua piese de pe materialul din 1998, “Bitterness…Tears” si “Sonet”,piese superbe care au incheiat un recital foarte reusit al bucurestenilor.

Dupa show-ul Abigail toata lumea astpeta cu infrigurare aparitia celor de la LOT,in fata scenei nemaiavand loc sa arunci un ac.

Am remarcat lume tanara si foarte tanara,pentru unii acest concert fiind cu siguranta prima ocazie de a-i vedea la lucru pe cei patru suedezi.

In jurul orei 21.00 muzicienii au urcat pe scena in uralele publicului si asa cum era de asteptat,setlist-ul s-a bazat in principal pe ultimul material discografic, fara insa a neglija si celelalte albume din discografia trupei.

Cu un Daniel Brennare si Fredrik Jordanius (pt mine o adevarata surpriza acest neobosit chitarist) in mare forma,LOT au cantat cu placere,au comunicat cu publicul si la sfarsitul pisesei The Organ au prezentat un moment inedit.In aplauzele spectatorilor au chemat pe scena o tanara,Cristiana Chivulescu, care spre marea ei surpriza a fost ceruta in casatorie de prietenul ei.

M-a impresionat reactia trupetilor,care i-au felicitat sincer pe cei doi tineri si i-au daruit Cristianei un buchet de flori.Totul a fost filmat de echipa suedezilor si nu m-ar mira ca materialul sa apara pe un viitor DVD al trupei.

Piesele au fost variate,trecand cam prin toate albumele editate pana acum.Nu au lipsit “A Foreign Road”,” Ravenland”, “Headstones, ”Sweet Water”,”Burn Fire Burn” (Headstones),”Cosmic Weed” si “Boogie Bubble” (A Crimson Cosmos), “The Organ”,The Greymen”, “Making Evenings” si “ Crazyman” (Black Brick Road),”As Daylight Yields” (Greater Art).

Asa cum am mai spus,”Illwill” a fost cel mai bine reprezentat,nu mai putin de opt piese facandu-si loc in cele doua ore de concert, “Taste Of Hell”,”Illwill”,House Of The Setting Sun”, “Out Of Control”, “U..N.S.A.N.E”,”Behind The Green Door”,The Hating” si “Floating in Darkness”.Din punct de vedere subiectiv,regret enorm ca tocmai “Midnight Madness” a fost lasata deoparte,ea fiind una din piesele mele preferate.

Pentru ca trupa nu putea incheia concertul fara sa cante si clasicele balade legate de toamna si ploaie, a fost nevoie de doua bis-uri ca Brennare and co sa adauge si “So Fell Autumn Rain” si “Forever Autumn” la set listul si asa foarte generos al acelei seri.

A fost un concert foarte reusit,mult peste asteptari,avand in vedere ca trupa ne viziteaza a patra oara si din fericire ploaia mult cantata s-a oprit la timp si ne-a permis sa ne  bucuram imporeuna cu cei doi viitori miri de o trupa care cred eu ca mai are inca multe de spus in materie de muzica buna.