Tag Archives: the devil’s blood

el Camino – Cursed Congregation album review – Night Tripper Records June 2017 AB

el-Camino-logo

When I heard that this year el Camino will release their third full length after a four years absence I was very hyped because I really love this Swedish group and their cursed doom they’re playing. I liked a lot The Satanik Magick debut LP ( Hail the Horns is a real anthem), Smaland was a nice interlude EP with a very interesting Venom cover (this Swedish version of In League With Satan sounds even better than the original) and Gold of the Great Deceiver was very enjoyable.

So you can imagine my surprise when I read in the press release I received that el Camino plays some sort of malicious black metal with a Dissection-esque touch and “it’s most reminiscent of the Greek black metal scene”. I immediately asked myself what the fuck is happening here, have they changed their style and jumped onto the black metal bandwagon, or the guy who wrote the description smoked something toxic and was talking about another band and its new album?

Since I was devoured by excitement and curiosity, I anxiously pressed the “play” button and I was instantly relieved: el Camino did not change their style at all, instead they added that extra something (maturity and experience, let’s call it) that will turn Cursed Congregation into their best work so far.

Continue reading el Camino – Cursed Congregation album review – Night Tripper Records June 2017 AB

Advertisements

URFAUST – VOODOO DUST 12″ LP

Finally it’s here. The psychedelic Dutch duo Urfaust will release in July a 12″ Single called “Voodoo Dust“. The vinyl will contain 2 songs, on side A a cover of the classic The Devil’s Blood song performed in the Urfaust way and,on side B,”Kalabhairava“, an ambient track that will feature Farida Lemouchi on vocals.

Urfaust-Voodoo-Dust-12-single-The-Devils-Blood-Cover-PREORDER_2929

As usual, the LP will be released by the great VAN Records in two formats, a limited edition “regular” version and a lavish version, that will feature a cd copy attached to the 12″ inlay.

After Thy Darkened Shade‘s tribute version for “Christ or Cocaine“, this cover made by the longtime friends of SL is a great way to honor the legacy of one of the best bands that ever walked this earth.

You can listen to the Voodoo Dust song here:

The 12″ single can be pre-ordered here:

http://www.van-records.de/

The Devil’s (Un)Holy Trinity

Cred ca una din cele mai mari temeri ale mele este sa surzesc. Serios. Ideea de a nu mai putea asculta muzica niciodată ma înspăimânta mai mult ca orice. Muzica e totul, sunetele, melodiile nu pot fi înlocuite de absolut nimic. Chiar dacă orbești, tot mai poți “citi”, în ziua de azi sunt la mare moda audio book-urile. Dar dacă ai surzit, gata, s-a zis cu tine. Restul e tăcere, vorba aia. Am ales aceasta introducere pentru ca în rândurile care urmează ma voi referi la draga mea muzica, pe care dacă nu am putut sa o cant, am ascultat-o cu cea mai mare atenție și pasiune.

2013, deși nu s-a încheiat încă, mi-a oferit prilejul de a-mi întocmi deja un mini top al celor mai bune albume scoase pana acum. De unul din ele se leagă și cea mai trista veste a anului, despărțirea The Devil’s Blood, o formație mai mult decât preferata, devenita aproape fetiș, după experienta celor doua concerte trăite pe viu anul trecut. După socul inițial al vestii ca Selim a decis sa încheie acest capitol muzical din viata lui (gest pe care îl apreciez, îl înțeleg și admir la maxim), a venit anunțul ca ultimul album al trupei va fi lansat “postum” și ca se va numi “III:Tabula Rasa: Or Death And The Seven Pillars”.

TheDevilsBlood-TabulaRasa-2013

Eram cat se poate de curios de cum va suna ultimul testament audio al acestei trupe minunate. Cum orice minune nu tine decât 3 zile, și The Devil’s Blood nu a ținut decât 3 albume, dar așteptările pentru acest ultim album nu mi-au fost înșelate deloc.

“Tabula Rasa” est chiar acel album de încheiere al unui ciclu, dar care lasă în același timp și o portița către ce se va întâmpla după. E primul album pe care Selim se încumeta sa cânte și mi-am dat seama, chiar dacă nu de la început, cat de bine se potrivește vocea lui pe “I Was Promised a Hunt”, prevestind ce va fi pe albumul solo, după despărțire.

“The Thousandfold Epicentre” este un album monstru care și-a găsit continuarea perfecta în “Tabula Rasa”, o continuare fireasca, plina de atmosfera întunecata și plina de simboluri, atât de caracteristica albumelor The Devil’s Blood.

Muzica e magica de-a dreptul, te învăluie, te seduce prin versuri și mai ales prin solo-urile, uneori psihedelice, uneori atât de bluesy ale lui Selim. Ma bucur atât de mult ca trupa și-a încheiat cariera cu un album ca acesta și nu cu ceva super comercial, făcut la comanda doar pentru ca asa trebuie. Dar știindu-l pe Selim, banuiam ca nu va fi cazul de asa ceva.

Alt album pe care-l așteptam cu sufletul la gura a fost “The WIld Hunt” al deja controversaților, mult huliților, ultra comercialilor etc șamd Watain. O alta trupa foarte draga mie ce s-a hotărât la 3 ani după capodopera numita “Lawless Darkness” sa se întreacă pe sine și sa invoce din adâncul abisului întrupat maiestuosul “The Wild Hunt”, unul din cele mai personale albume ascultate vreodată.

Watain-The-Wild-Hunt-2013

Nici nu  s-a lansat bine albumul ca toată comunitatea universala de haters united s-a autosesizat din oficiu (nu ca le ceruse cineva părerea) și ca un grup de cate clevetitoare s-au apucat sa disece (din prea multa lipsa de ocupație, zic) pe toate parțile fiecare piesa a albumului, ajungând la concluzia ca este mediocru doar ca e prea bine tras și pentru ca nu mai e troo acelui black metal pe care toți îl știau. In opinia unora mai bine ramai plafonat 100 de ani într-un stil decât sa evoluezi, sa te dezvolți și sa încerci și altceva.

“The Wild Hunt” e un album ce-mi place enorm pentru ca mi se pare cel mai matur album de pana acum al trupei iar evoluția lor este uimitoare. De la demo-ul “Go Fuck Your Jewish God” și pana la ultima piesa de pe album, “Holocaust Dawn”, se vede de la o posta progresul pe care trupa asta l-a făcut și datorita căruia au ajuns unde sunt acum. Fiecare piesa, fiecare vers, fiecare strofa, te învăluie, te face părtaș la experientele descrise în cântece, la un moment dat chiar ai impresia ca intri cu bocancii în sufletului omului. Mie personal îmi plac lucrurile sincere și oamenii sinceri și poate de aceea acest album m-a cucerit din prima.

Pe lângă acest aspect mai este și premiera, în ceea ce-l privește pe Erik, de a utiliza vocea clean, lucru care ii reușește de minune, piese ca “They Rode On” sau “The Wild Hunt” fiind de-a dreptul impresionante. Albumul e foarte, foarte bine structurat, de la instrumentala “Night Vision”, parca luata de pe ultimul Dissection, la “All That May Bleed”, “The Child Must Die” și trecând prin cele doua “balade” menționate mai sus și pana la “Sleepless Evil” sau “Holocaust Dawn”, totul transpira întuneric, emoție, sinceritate, sânge și multa, multa pasiune pusa pe altarul “adversarului”, pentru ca acest album sa iasă asa cum a ieșit. I-am dat din start 10/10 și dacă ar fi după mine, Watain ar trebui sa se oprească aici, deja au scos cel mai bun album din activitatea lor de pana acum. Sa vedem însa ce surprize ne rezerva viitorul atât noua, fanilor, cat și lor, muzicienilor.

Ultima latura a sfintei treimi vine tot din Suedia și aparține tot orașului Uppsala, de unde se trag și Watain. In Solitude, ca despre ei e vorba, tocmai și-au lansat cel de-al 3lea album, “Sister”, pe numele sau adevărat din buletin, pe data de 27 septembrie AB.

in solitude sister

Asa cum am mai spus, îmi plac enorm trupele care vor sa inoveze, sa exploreze și să-și lărgească orizonturile muzicale și nu  numai. In Solitude face parte din trupele astea și după doua albume (foarte reușite, de altfel) ancorate în heavy metal-ul tradițional de inspirație optzecista, au dat naștere acestui extraordinar “Sister”, o combinație perfecta de gothic rock cu heavy metal, presărat din belșug cu mult occult rock. Surpriza majora (Erik, is that you ?) vine de la prima piesa, “He Comes”, o piesa acustica, izvorâta parca dintr-o pivnița gothica plina de fum din anii ’80, dar în același timp foarte moderna și foarte bine interpretata.

Vocea lui Hornper este inconfundabila, pustiul de 20 și un pic de ani neincetand sa (ma) surprindă cu talentul sau imens. Ca și In Solitude au atins maturitatea cu acest album se aude cu urechea libera din modul în care au compus piese ca “He Comes”, “A Buried Sun” (cu ale sale solo-uri de o frumusețe diabolica), “Lavender”, “Sister” sau “infernala” “Inmost Nigredo”, ce încheie apoteotic un album extraordinar de proaspăt și de misterios. Faptul ca băieții mai fac și altceva pe lângă In Solitude se vede din plin în cat de bine s-a perfecționat fiecare (tobarul Uno Bruniusson canta cu Procession iar frații Ahman formează cu Invidious nucleul Uppsala Metal Of Death).

Probabil ca erau multi cei care se așteptau la un al doilea “The World, The Flesh, The Devil” și care acum sunt atât de dezamăgiți ca In Solitude mai încearcă și altceva încât se refugiază în Amon Amarth. Cred ca “Sister” aduce un sound foarte proaspăt pe scena asta și asa saturata de rock/metal și nu m-ar mira ca suedezii sa stabilească deja un trend ce va fi urmat în viitorul apropiat de trupele de copy/pasteri.

Albumul se leagă extraordinar de bine și emana o super atmosfera oculta dar care nu este atât de explicita ca pe celelalte albume. Versurile, opera lui Hornper, sunt foarte interesante, poezii abstracte cu tente diabolice, dar nimic nu e oferit gratis, totul e subînțeles, textele păstrează misterul mesajului ascuns printre rânduri. Faptul ca pe album se folosesc multe instrumente cu un sunet aproape analogic face ca discul sa capete o căldura aparte care efectiv te cucerește încă de la prima ascultare.

Poate la fel surprinzătoare este și colaborarea cu Jarboe Living de pe “Horses In The Ground”, care da atât de bine mai ales pentru ca vocea ei misterioasa nu se intersectează cu a lui Pelle, ci fiecare își urmează unda proprie.  O alta colaborare de calitate este partea de chitara pe care o interpretează Pelle Forsberg de la Watain pe “Inmost Nigredo”, parte ce aduce un plus calitativ unei piese și asa deosebite și care reprezinta cea mai buna varianta de a încheia albumul.

Pe mine încă ma mira (și asta e de bine în ziua de azi) cum niște puștani de douăzeci și un pic de ani reușesc sa se întreacă din nou pe sine și sa scoată asa un album extraordinar, la numai doi ani după un alt disc foarte foarte reușit.

Ca și în cazul celorlalte doua albume de care am vorbit, “SIster” nu face excepție și se dovedește extrem de solid, matur și bine clădit, pentru mine neexistând nici o piesa care sa fie “mana moarta”, din contra, toate, fără excepție, sunt una și una.

Daca The Devil’s Blood nu mai exista nu e chiar asa o tragedie, caci In Solitude duc mai departe cu mândrie moștenirea lăsata de Selim și trupa lui, ei fiind continuarea perfecta a muzicii și credinței răspândite de olandezi.

The Tunnel at the End of the Light:The Devil’s Blood Live in Bucharest 03.11.2012

Una din trupele mele preferate a poposit la inceput de noiembrie la Bucuresti, pentru un show exclusiv. Fara opening acts, doar ei si muzica lor. Banuiam ca nu o sa nu fie doar un simplu concert, dar ce s-a intamplat aseara a intrecut toate asteptarile mele de fan The Devil’s Blood.

Anuntat de ceva vreme, ritualul se pare ca nu a reusit sa suscite prea mare interes in randul rockerimii locale, blazate sau saturate oarecum de puzderia concertelor ce s-au cam aglomerat in toamna asta. Poate si pretul biletului (66 de lei – sincer mie nu mi se pare mult deloc) sa fi fost cauza pt care prietenosul club Fabrica (tot ea saraca, fara de care nu stiu ce ne-am face) nu s-a umplut nici pe jumatate, numarul oamenilor platitori atingand incredibila cifra de 66. Intr-un fel, a fost mai bine, cei prezenti au trait ceva unic, cei care n-au venit au pierdut ceva unic.

Conform programului anuntat cu cateva zile inainte, in loc de opening act urma sa avem parte de un intro pus la cale de trupa, intro ce dura cam 0 ora si ceva, timp in care ei isi faceau ritualul lor propriu in backstage. In loc de intro, a fost un playlist divers, ce a inclus Funeral Mist, Beherit si multe alte bunatati mai mult sau mai putin “extreme”. Lume putina, atmosfera intima si nerabdare maxima, cam astea au fost atributele serii pana la inceperea concertului.

Un pic dupa ora 23.oo au intrat pe scena cei 6 muzicieni, manjiti si efectiv imbibati de sange. Imediat in sala s-a raspandit un miros dulceag, parca de fluturi de matase, combinat cu ceva tamaie care pe mine m-a dus imediat la mirosul mortii. Intrebat dupa concert de Serban ce ” continea” acel miros, Selim Lemouchi a recunoscut ca era o amestecatura ciudata: tamaie de la altarul din backsatge, sange  proaspat si hainele lor purtate doar in timpul ritualurilor live. Rezultatul? Mirosul mortii.

Cine a vazut live The Devil’s Blood stie ca ei nu comunica deloc cu publicul, nu pentru asta sunt pe scena, astfel ca piesele lor se inlantuie una dupa alta, fara intreruperi inutile, impresia fiind de continuitate, de ceva cursiv, o comuniune intre artist si muzica lui. Pentru ca TDB asta fac, ei nu canta atat pentru public, cat pentru ei insisi, este ritualul lor sacru pe care-l infaptuie pe scena, folosindu-se de sange, instrumente si gesturi pentru a comunica ceva. Mesajul este clar, el reiese din muzica si versuri. Sangele nu are darul de a soca, ci este folosit pentru purificare, pentru a scoate la iveala alter ego-ul muzicianului care pe scena, timp de o ora, nu este persoana normala cu care poti bea o bere dupa concert. El reprezinta doar o unealta de care se folosesc toate energiile si puterile universului lui invocate inaintea si in timpul ritualului de comuniune cu forta superioara al carei slujitor este.

Am trait muzica The Devil’s Blood ca intr-o transa, am simtit cum in mine se nasc sentimente de euforie, de extaz aproape mistic, totul culminand cu incredibila improvizatie din “Christ Or Cocaine”, cand efectiv am rupt lanturile si mi-am eliberat spiritul.

Majoritatea pieselor au fost de pe ultimul album, “The Thousandfold Epicentre” la care s-au adaugat piese de pe MLP-ul  “Come Reap” si de pe primul album, “The Time of No Time Evermore“. Trupa este extrem de bine inchegata iar faptul ca se “incapataneaza” sa cante pe amp-uri din anii ’60 ii face sa aiba un sunet extrordianar de cald, aproape analog, daca pot spune asa. Chitarile, 3 la numar, desi nu sunt “de firma” sunt atat de melodioase si de muzicale incat este o reala placere sa le asculti muzica live.

Se vede ca mastermind-ul trupei este Selim, el parca isi ghideaza colegii in timpul pieselor, pare ca le spune cand sa atace impreuna un acord sau cand sa-l astepte sa-si execute solo-ul prelungit si ei doar sa tina ritmul. Prezenta scenica a vocalistei,  Farida MOS, este impresionanta, ea aducand un plus de misticism cantecelor prin gesturile teatrale, prin vocea puternica si prin momentele cand ingenuncheaza in fata unui altar (simbolic, la Bucuresti,pentru ca nu puteau sa-l ia in avion) pentru a se ruga.

Seara de sambata nu s-a terminat nici pe departe imediat, caci dupa concert formatia a cerut un afterparty si astfel cine a vrut a putut sa stea la o vorba cu membrii trupei sau sa-si ia niste autografe pe cd-urile fie cumparate de la stand fie aduse de acasa.

Una peste alta a fost un ritual extrem de interesant, o seara magica si inca un eveniment reusit marca Hatework. Avem nevoie de astfel de evenimente si e bine ca ele au inceput sa se intample mai des, asa cum a fost cum 2 sapt  un alt ritual, al finlandezilor de la Arktau Eos.

THE DEVIL’S BLOOD LINE UP:

SL/TDB/A-O

F/TDB/MOS

B/TDB/BAL

R/TDB/PDA

J/TDB/LBS

T/TDB/DVL

SET LIST:

1.THE HEAVENS CRY OUT FOR THE DEVIL’S BLOOD

2.THE MADNESS OF SERPENTS

3.HOUSE OF 10.000 VOICES

4.ON THE WINGS OF GLORIA

5.RIVER OF GOLD

6.SHE

7.THE THOUSANDFOLD EPICENTRE

8.THE TIME OF NO TIME EVERMORE

9.CRUEL LOVER

10.CHRIST OR COCAINE